Urme romanesti in Bulgaria: Mortii vii de la Albotina

Urmele manastirii rupestre

Ctitorii Basarabi

Exista o poiana binecuvantata, undeva, dincolo de Dunare, intre magurile stancoase ale Bulgariei de miazanoapte. Un camp larg, imbratisat de o padure, avand la capatul dinspre poala dealului un izvor cunoscut de peste un mileniu ca facator de minuni. Padurea Basaraba. Iar deasupra, sus de tot, intr-un perete de stanca, e sapata o manastire rupestra, ce pluteste parca pe deasupra tuturor tinuturilor din jur, pamanturi intinse, care din stravechime au fost numai si numai romanesti.
Manastirea Albotina e scobita in roca aspra. Urmele ei. Fagasul unei foste biserici, trapeza, morminte, chilii calugaresti, una langa alta, cascandu-se in

piatra ca niste ochi deschisi spre indureratele zari timocene. Langa mine e acelasi Ivo Gheorghiev, neobositul luptator pentru cauza "rumanilor" din Bulgaria. Deschide larg bratele, incercand sa ma faca sa-mi inchipui poiana de dinaintea noastra plina cu mii de oameni. In fiecare an, a doua zi de Paste, aici se aduna toti romanii satelor dimprejur, ca sa se tamaduiasca prin rugaciune si ca sa joace stravechea lor "hora a mortilor". Fac asta de secole, "din mosii mosilor". Doar romanii, ei intre ei. Si anul asta au fost aproape 5000. E locul lor de intalnire, o "vatra" care inca ii mai tine uniti prin puterea credintei si a obiceiurilor ancestrale.
Urcam prin glod adanc, pe poteca abrupta, marginita spre prapastie de-un gardut subred de leaturi, iar Ivo imi vorbeste despre gloria romaneasca de odinioara, despre ctitorul manastirii, Ioan Alexandru (fiul lui Basarab Intai Negru Voda), domn al Tarii Romanesti, dar si rege de Tarnovo, care a stapanit toate aceste pamanturi, inca din veacul al XIV-lea, sau despre sora sa, Teodora, vestita Tarina valaha a Bulgariei, incepand cu anul 1322, calugarita la Albotina si inmormantata pe celalalt deal, acolo unde a fost odata manastire de maici... Despre fiii celor doi frati, Stracimir si Ana, care se casatoresc verisori primari doar ca sa pastreze sangele romanesc la carma marelui Tarat al Vidinului... Si despre alte multe semintii de Basarabi ce-au domnit pe amandoua malurile Dunarii, ca si cum fluviul ar fi fost adesea nu un hotar, ci doar o apa din aceeasi tara. Padurea Basaraba se-ntinde ca o pleata unduitoare pe deasupra manastirii, din Timoc si pana la Vidin, pe zeci de kilometri. Iar dincolo de fluviu, de la Calafat mai departe, se chema tot la fel.

Calugarii din stanca

O vatra de monahism romanesc era aici, la Albotina. Grote de sihastri istorici se ascund prin toate magurile din jur. Pe Sfarlic. Pe culmile Bujornei, Mercoretului sau Batinei. La Apa Rece, acolo unde calugarii il "pitulau", adesea, pe haiducul erou Stoian Stanga. La Potocul Dracului, unde se ascundea legendarul Miu.

Altare si chilii de calugari

Sau la Haiduc Cisma, locul de intalnire al ostenilor lui Baba Novac... Ivo a copilarit aici, nu departe, in satul Rabrova, aflat la numai trei-patru kilometri. Sat pur romanesc si azi. Isi aminteste de grota ultimului calugar al Albotinei, care s-a nevoit in codrii astia, prin anii 1920. "Mergem la gaura lu' Ghergu", ziceau tancii rumani din sat si urcau spre o pestera cioplita in cremene, ca o casa - locul unde batranii rabroveni isi aminteau c-a stat sihastrit "calugarul de pe urma", vestitul Ghergu, care le zicea localnicilor ca toti inaintasii sai monahi au fost vlahi si c-au trait aici "din vreme" sau "din veac". Tatal sau, Filip, i-a aratat in pestera aceea o firida, la capatul careia e sapata o bolta, ca un fel de altar. Acolo isi puneau anahoretii candela si Icoana. Iar dedesubt, muchia de jos a boltii e scobita intr-o forma rotunda, ca o "cinie" (farfurie) de dimensiunea unui cap omenesc. "Acolo batea Ghergu cu capul rugaciunile lui", zicea tatal lui Ivo. Tot acolo unde isi rezemasera fruntile si calugarii "din veac". In aceeasi adancitura, mostenindu-si unul de la altul chilia si randuiala. Pielea fruntii lor adancea locul, odata cu trecerea secolelor. Vad si eu asemenea gauri, in chiile de sus, de la Albotina. E cu adevarat uluitor - sunt adanci, poti sa iti vari aproape tot capul in causurile de piatra. Fruntile pustnicilor au erodat piatra. Tamplele lor. Ochii. Buzele rostind rugaciuni arzatoare... Pe aceleasi jgheaburi indelung lustruite isi culca fruntile si pelerinii romani de acum. Rugaciunea n-a contenit aici nicicand. Rugi pentru sanatatea trupului si a sufletului. Pentru bunul mers al familiilor si satelor. Pentru a fi impreuna. Pentru a nu disparea. Pentru noi toti.

Veacuri de batjocura

"S...TA M...KA DO...LUI". "Sfanta Maica Domnului". Asa suna o inscriptie datata arheologic din veacul al XIII-lea, de pe peretele innegrit de fum al paraclisului cu toaca, din inaltimile Albotinei. Ivo ne arata locul. El insusi a vazut "scriptura" asta in piatra cand era copil, caci tatal sau l-a adus dinadins ca sa i-o arate. Ca sa o vada. Si sa nu uite literele acelea romanesti. Toti peretii acestei grote erau acoperiti pana nu de mult de fresce stravechi, cu inscriptii valahe. Dar in anul 1975, securistii bulgari au adus aici cauciucurile. Urcau dealul, carandu-le in spinare, sute de anvelope aduse de la fabrica de cauciucuri din Vidin, iar cand ajungeau sus, "le aprinsera ac'lo, ca sa arda orice scris si pictura, sa piara orice urma de romanism. Doua zile la rand, in flacari a fost Albotina...".

Incaperi arse de comunistii bulgari

Desi Ivo vorbeste calm, masurat, straduindu-se sa relateze doar faptele, fara nici o opinie personala, colturile ochilor sai albastri se incovoaie adesea intr-o greu de inabusit tristete. La numai 41 de ani, barba i-e carunta, parul albit. El insusi a suferit mult - incredibil, chiar in anii "europeni" de dupa comunism! -, fiind amenintat, arestat si batut, tinut intr-o vesnica teroare, sub acuza de "propaganda romaneasca". Asa a fost mereu aici, veacuri la rand. Turcii, bulgarii, deveniti apoi fascisti, apoi comunisti. Si-n cele din urma, "capitalistii" de azi, care nu sunt cu nimic mai prejos decat bravii lor inaintasi. Nimeni nu i-a recunoscut vreodata pe romanii din sudul Dunarii, folosind numai in batjocura numele de "vlahi", adica niste oameni sarantoci, tigani sau venetici, fara de istorie si tara. Vazand ca vine atat de multa lume la hram, in poiana asta, comunistii au amenintat ca-i lasa fara servicii pe toti romanii ce lipsesc de la munca in cea de-a doua zi de Paste lucratoare. Oamenii veneau mereu pe 2 mai. Asa s-a stabilit o regula nescrisa. Si tot nu s-au lasat. Dar nici dupa comunism, piedicile n-au contenit. Acum vreo sase ani, printr-o manevra administrativa, poiana cea sfanta a fost data in proprietate satului Girt, singurul sat bulgar din mijlocul acestui amplu tinut romanesc. Asta, desi Girtul e aflat mult mai departe de Albotina decat Rabrova romaneasca, si desi rabrovenii au inca pamanturi multe aici, din stramosi, inclusiv poiana manastirii.

Basarab Intai. Domn peste ambele maluri ale Dunarii

Apoi a venit "vladica" Dometian, Mitropolitul de Vidin. A facut un mic paraclis, cat o casuta, la capatul dumbravei. Si a inceput sa slujeasca el insusi, atunci cand romanii isi serbau, dupa Inviere, horele lor triste. In predica le zicea tuturor ca doreste sa reinvie acest "loc sfant al bulgarilor" si vechile lor obiceiuri, desi bulgarii n-au avut niciodata traditii legate de cultul mortii, asemenea celor romanesti. Nu exista nicaieri in alta parte, in Bulgaria. Niciunde in alta parte a tarii. Asa mintea vladica, la "Festivalul folcloric de cantece si dansuri autentic romanesti", organizat chiar de Ivo, in poiana de la Albotina, manastirea romaneasca necercetata si neocrotita de nimeni. Un mal de piatra gaurit, pierdut in paduri instrainate. Sus, in fata grotelor sapate de primii calugari, sunt si mormintele lor. Chiar pe marginea prapastiei, douazeci si noua, unul langa altul. Ii strigam pe colegii nostri ramasi jos, desi sunt mult prea departe. Uimitor, ei intorc imediat capetele. Poiana si manastirea aceasta sunt un amfiteatru al sunetelor. Un spatiu in care n-ai de ce sa strigi, sa ridici tonul. Or, cateodata, cine stie, sa te mai si revolti putin. Si-o soapta dac-o spui, ca din gura unui clopot, se duce departe. Un loc sacru, prin care vorbele zboara usor, sfidand orice distante. Unul harazit parca a se sluji intr-insul, dintotdeauna, pentru un popor mare.

Viata sau moarte

Hora mortilor... "Horele triste", cum li se zice aici... Rumanii "joaca" si azi cu mortii lor, dupa vechiul ritual tracic, in ziua aceea de mai, in care se intalnesc toti la Albotina.

Manastirea din stanca

"Noi traim cu mortii si-n momentul de fata", zice Ivo, si mai zice ca pentru asta ar trebui sa ma duca in satul sau, sa-i cunosc parintii si pe alti cativa batrani care au apucat obiceiul mai din vechime. Nu e doar asa, o serbare "folclorica". Aici, la Albotina, s-au tamaduit oameni. Batranii stiu. La radacina dealului s-au descoperit cruci foarte vechi, ale multor oameni care au fost ingropati imediat dupa Inviere. S-a facut analiza oaselor, de catre specialisti. Osemintele erau ale unor bolnavi de holera, tuberculoza, cancere... Au recunoscut boala dupa felul in care sunt mancate oasele scheletului. Randuiala era una: cei ce se tamaduiau se intorceau acasa. Ceilalti, osanditii, ramaneau aici pana la capatul zilelor. Ca sa isi afle sfarsitul intr-un loc sfant. Unii batrani au mai apucat asta - tamaduiri miraculoase sau inaltarea la cer, langa manastire. Pe toate crucile seculare de la poalele dealului, care apoi bineinteles c-au fost scoase samavolnic de comunistii bulgari, erau "incruntate" numai nume romanesti. Un ilustru arheolog bulgar, Valo Valo, a facut sapaturi aici in anii '70. A scris cu mana lui, intr-un articol de specialitate, ca aceasta "gropnita" este pur romaneasca si ca vatra monahala "crestina" dateaza din secolul al IV-lea. Or, in acel veac, picior de bulgar nu atinsese inca aceste pamanturi. Nici ei, bulgarii, si nici unul dintre fratii lor slavi, potopiti aici de deserturile rasaritene.

Reporterul - primul ruman "teran"

Desi aproape parasit, satul Rabrova respira inca vechime si trainicie. O simti mai degraba privind grajdurile si surile, urmarind traseul statornic si concentric al ulitelor vechi, decat daca te uiti la casele acelea patratoase, alburii, multe recladite in comunism.

Hora la Albotina

Fanare de lemn negru, pe temelii robuste si inalte de bolovani de rau, ca niste batrane fortarete ale fanului, venite parca pe Dunare din valahia romaneasca... Oile ce se preumbla silentios pe dinaintea lor, animale de care rabrovenii nu se pot desparti cu nici un chip, desi nu renteaza, desi aici nu renteaza nimic. Romanii, cei mai sarmani oameni din sarmana Bulgarie... Lasati de izbeliste, in toate satele lor insirate pe malurile Dunarii, de la Vidin pana la Ruse. In Rabrova anului 1960, erau peste 4000 de romani. Azi sunt doar vreo 600. Cei mai multi batrani. Il aflu coborand incetisor, pe-o ulita maloasa, pe Boris Ivanov, la 82 de ani inca barbat atos si zvelt, c-o basca pe cap, ce-i umbreste ochii stransi, incordati parca spre tot ceea ce vede-n jur. Vine de la biserica, prin colbul drumului, visator.

Boris Ivanov

De la biserica aceea rece si alba, ca de creta, din capatul satului, singura din toata Bulgaria in care mai sunt ingaduite slujbe in limba romana. Abia tarziu, dupa ce schimb cateva vorbe cu el, imi dau seama ca, de fapt, omul asta plange. Tresar, caci nu m-asteptam la o emotie asa de fatisa. "De triizaci si cinci de ani, n-am mai vazut nici un ruman "teran" (venit din tara) pe aicea", zice, si ochii ii devin si mai ingusti, ca doua linii tremurande. "Ma bucur, taica, ce sa fac? Ma bucur sa vad pe voi. Eu nu stiu cum este a fi roman. Nu stiu, ca eu in Romania nu am fost ca sa stiu. Noi aicea vorbim romaneste, c-asa ne-am pomenit. Si numa' pe urma am invatat bulgara la scoala bulgareasca. Acuma triizaci si cinci de ani, a venit la noi un profesor din Romania. Ca sa vada cum vorbim noi, cum descantam, ce facem. Si-atuncea, eu l-am intrebat: "De ce vorbim noi romaneste?". Dansu' zice: "Nu stie nima bine, clar, de ce. Ba ca-i asa, ba ca-i asa...". Atuncea eu m-am luat dupa dansul pe-aicea, pe ulita mare, si nu m-am lasat si l-am intrebat iarasi: "Da' de ce suntem noi aci? De unde suntem veniti? Ce-i cu noi? De ce stim sa vorbim, daca nu stim a scrie si citi? Cine suntem noi, oare?...". A plecat atunci profesoru'. A zis ca, cand s-o-ntoarce, atunci o sa-mi spuie mai clar. De atunci, n-am mai vazut nici un roman "teran" pe la noi. Decat numa' acum, cand te vad cu ochii mei pe matale...".

"Eu si tu de-un sange suntem..."

Casa familiei Gheorghiev este toata alb-albastrie, cu pereti mari si goi. Ca sa intri, trebuie sa urci vreo opt scari. In odaia "de buna", e o masa lunga, cu scaune de-o parte si de alta. Iar in capat, langa fereastra, pe-acelasi zid complet alb, o harta a Romaniei "pentru copii" - parca singura pata de culoare din aceasta casa, destul de austera.

Padurile Basarabe

Acolo, in jurul mesei lungi, in fiecare sambata dimineata, se asaza 16 copii din sat, pe care Nadka Gheorghieva Ivanova, mama lui Ivo, ii invata romaneste. Ore facultative, in afara scolii bulgaresti. Nadka nu primeste nici un ban pentru asta, ci-o face cu credinta, mandrie si profunda convingere ca asa trebuie. Caci scoala romaneasca n-a fost aici niciodata. Acum, pe scaunele copiilor stau ei, parintii, si inca doi musafiri. Mos Pascu Blagutov, cel mai batran lautar din sat, muzicant scundac, zbarcit si uscat, care-a cantat la "horile mortilor", inca dinainte de comunism, si inca mai canta. Si Evghenia (Jeni) Paskova, o rabroveanca de 60 de ani care aproape toata viata a trait la Sofia doar intre bulgari, dar care mereu se intoarce in satul parintesc, pentru a-i cinsti pe mortii din neamul ei vechi, numit Radut. Cand te gandesti putin, te cutremuri. Aceasta femeie stie sa vorbeasca limba romana, desi n-a stat aici decat vreo 6 ani, in copilarie. Nu stie s-o scrie, nici s-o citeasca, iar in Romania n-a fost niciodata, ca de altfel majoritatea locuitorilor Rabrovei. Nu a avut in viata ei nici un contact cu romani la Sofia, acolo unde si-a facut scoala, liceul, facultatea de telecomunicatii si apoi a intrat in serviciu, zeci si zeci de ani, in care niciodata "nu s-a pitulat" si nu i-a fost rusine sa spuna in fata tuturor ca este romanca, ba a fost chiar mandra s-o spuna, cu orice risc. "Da, limba romana...", murmura ea in rastimpuri, ca un dor dupa cineva drag, din departari. Ori dupa cineva care a murit, poate. Cum de-o mai tine minte? "Pentru ca sangele apa nu se face", zice, de data asta ferm, apasat. "Eu si tu, de-un sange suntem. Eu daca nu vin la hora mortilor, daca nu vin de patru-cinci ori pe an la mormintii mumei si tatalui si babei (bunicii) mele, simt ca ma imputinez si ca viata mea nu mai are "zacon" (rost, lege)..."

Jocul mortilor

Hora mortilor, din Timocul romanilor sud-dunareni... Oamenii din fata mea, de la masa asta, stiu ca in vremuri vechi "se deschideau mormintii" si se scoteau afara cei raposati, cu putin inainte de Inviere.

Izvorul tamaduitor

Jucau oamenii, in poiana la Albotina, tinandu-si in brate mortii cei dragi. Intepeniti, pe jumatate pamant, dar ei ii tineau in brate cu aceeasi iubire, ca si cum ar fi fost inca vii... Apoi au jucat numai cu hainele mortului, imbracandu-l cu ele pe un om din neam, care ii poftea pe toti trecatorii la "hora trista", in numele celui disparut. Astazi nu mai joaca nici cu hainele. Ci cu o poza a celui ce-a murit, tinuta de cineva apropiat lui, si cu lumanari aprinse in maini, toti cei care l-au iubit, impreuna. Poate parea nitel ciudata ideea asta, sa joci in hora cu o fotografie prinsa in varf de bat. Insa romanii din sudul Dunarii cred si azi ca raposatul e alaturi de ei, in ziua binecuvantata de dupa Inviere. Cum se poate asa ceva? "Fiindca ii simtim sufletul", imi raspund toti. Chiar daca acolo-i doar o poza, o haina sau oseminte... "Sufletu-i acolea langa noi si lui ii dam hora, cu toata bucuria..." Obiceiul asta dacic de veselire cu mortii, de cinstire a lor, nu-l mai gasesti niciunde in restul Bulgariei si nici la restul slavilor din Balcani. Rabrovenii stiu asta. Si Evghenia Paskova, romanca ratacita la Sofia, stie. Si mosu Pascu, lautarul care-a cutreierat toata Bulgaria, care a muncit multi ani in sud, ca muzicant, dar si ca lucrator la caile ferate, si care imi zice ca mereu a intrebat, "da' nicaieri, bulgarii nu fac asa lucru. Numa' noi, rumanii de aici...". Batranul viorist a apucat sa cante si la horile mortilor de dinainte de comunism. A vazut cu ochii lui vindecari imediate, miraculoase, mult mai numeroase decat astazi. Asta, si fiindca lumea era, poate, mai credincioasa decat acum. Pe atunci, in poiana de la Albotina veneau zeci de mii de romani. "Se rupea oaminii din somn "dimineata de noapte", isi luau de mancare, se urcau in caruta si porneau toti inspre Albotina.

Jeni Paskova, romanca din Sofia

Carute muulte... Veneau si iar veneau, din toate satele noastre romanesti... Si "tunau" (intrau) in poiana, aici!... Era oamini multi, aruncai ac si cadea-n cap de om. Zeci de mii, da! Cerga carului o punea jos si ei sedea ac'lo, si durnea jos noaptea si bea din apa tamaduitoare de la izvor si cate trii-patru-cinci zale la randu ramaneau, pana se faceau bine. Or daca ploua - incergau carele, punea nuiele asa, impletite, deasupra ca un cort si statea acolo, in ploaie, da' nu se miscau de pe loc. S'apoi, cand incepeau horile mortilor, veneau la mine si-mi dadea porunca. "Zi Irindeaua"! Sau "Novacu"! Sau "Balauta"... Sau "Trii Pazeste"... Hora care i-a fost cea mai placuta omului cat timp a fost viu. Hora nu-i trista, "nima" (nimeni) nu-i suparat, chiar daca ruda lor o murit de numa' cateva zile. Si eu cantam ac'lo, din vioara, si ei juca si se bucura, cu lacrimi, de sufletu' mortului. Asa am cantat toata viata, cu mult dragu'. Si tot asa cant si acum eu, la Albotina, care-i un loc sfant al nostru, pentru toti rumanii. Ii zice "hora trista". Da' atuncea, nima nu-i trist. Ci toti ne veselim impreuna, pentru lumea de dincolo...".

Orfani de doua tari

Ascultandu-i vorbind pe satenii din Rabrova bulgareasca, imi dau seama ca mai e ceva dincolo de simplul obicei, de credinta religioasa.

Autorul reportajului

Si chiar de puterea tamaduitoare a Albotinei. "Rumanii" astia, si inca multi altii cu care voi vorbi, asteapta inca de pe acum ziua "jocului" cu mortii lor. Inca de acum, desi Pastele abia a trecut. Se gandesc deja la ce va fi anul viitor, cu multe amanunte, de parca viata lor ar curge doar intre doua hore triste. Caci, intr-adevar, alte sarbatori de suflet nu prea mai au. In cea mai mare parte a timpului, sunt mai mult singuri. Abandonati acolo, pe malurile largi ale Dunarii, de amandoua tarile deopotriva: Romania si Bulgaria. Sunt doar ei intre ei. Aproape 150.000 de oameni. Rumanii din Rabrova, din Calnic, Cutova, Cosava, Bregova, Gamzova, Capitanuti, Deleina, Topoloveti, Negovanuti, Florentin, Cudelin, Antimovo, Iasen, Tianuti, Virf... Peste 30 de sate stranse in jurul Albotinei, ca intr-o mica patrie saraca, rupta de restul lumii europene. N-au bani sa calatoreasca, sa citeasca, sa afle despre ei insisi. Au indurat prea mult. Aproape un secol le-a fost teama sa vorbeasca romaneste in public, dincolo de gardul casei lor. Cei mai multi sunt acum batrani, pastrand inca in sange vechea frica. Singuri, lipiti de ograda, cu prea multe lipsuri si griji ca sa mai poata lupta. Unicul prilej este Albotina. O data in an sunt impreuna cu fratii lor, ca sa mai afle unii despre altii. Macar o data in an. Caci, dupa aceste suferinte, ce stiu ei de fapt despre ei insisi? Aproape nimic. Stiu ca hora mortilor n-o mai gasesti nicaieri in Bulgaria. Asta da. Dar nu stiu ca ea e inca vie si-n "teara" de dincolo, in unele sate ale Olteniei, pana la hotarul cu muntii ardeleni. Ar fi trebuit sa treaca macar o data Dunarea ca sa afle asta. Sau sa vina un roman din Romania care sa le-o zica. Dar n-au avut prilejul sa stie. Si asta, dintr-un singur motiv, foarte simplu: pentru ca ei nu au trecut Dunarea niciodata!

Strabunii din patul alb

Intr-o odaie total alba, pe un pat alb si larg, Nadka Gheorghieva Ivanova asaza incet straiele populare ale bunicilor ei. Un "el" si o "ea".

Case vechi din Rabrova

Asa cum erau imbracati candva, pe la 1900. Le randuieste minutios, in forma trupurilor omenesti, punandu-i pe amandoi sa se tina de mana. Apoi se aseaza si ea, ostenita, pe marginea patului, langa dansii. Si incepe a vorbi despre acesti "mosi", aratandu-i cu mana, ca si cum ar fi fost vorba de doi oameni vii, si nu doar de niste camesi goale, ingalbenite. "Ei doi erau de aicea, din sat, din mosii lor, amandoi nascuti la Rabrova. Bunica mea n-a stiut neam sa vorbeasca bulgareste, nici sa scrie chirilic, pana-n ziua cand a murit. N-a stiut, fiindca la scoala nu se dusese, c-asa era timpurile atunci. Si daca n-a putut sa mearga la scoala, a ramas doar cu limba strabunilor. La fel ca toti cei de dinaintea ei, care tot nu stiura a vorbi bulgara. Si eu, daca nu m-ar fi dus parintii la scoala bulgara, tot n-as fi stiut. Asa suntem in toate satele istea, aia care-s de leatul meu. Cand zicem or povestim ceva, noi ne gandim mai intai cum suna in romaneste si pe urma la bulgara. Eu cu barbatu' meu acasa numa' romaneste am vorbit, la fel si cu copiii pe care i-am crescut. Tot asa vorbim si cu mortii nostri, cand mergem jos, la "gropnita" satului si ii plangem. Si tot asa o sa vorbim pana ce si noi om muri..."
Nu-i gluma si nici figura de stil: oamenii din aceste tinuturi chiar "vorbesc" cu mortii lor. Aveam sa-mi dau seama de asta tarziu, dupa ce voi fi interogat zeci de rumani de prin satele timocene. Un cult al mortilor atat de viu, de actual, cum nu mai intalnesti nici prin catunele cele mai conservatoare "de dincolo", de pe malul nordic al Dunarii. Moartea unui ruman?!... E ceva teribil, un eveniment capital al intregii asezari. Nadka si Filip imi povestesc. Rabrovenii se intalnesc, pur si simplu, cu sufletul mortului, care dupa ingropare "sta pe langa casa, nu se duce", umbla nestingherit prin ograda si bea apa din "paar" (pahar) si mananca din mesele de pomana. "Patruzeci de zile, "dimineata, la patru de noapte", femeile noastre ies si "se canta" (jelesc) pe maidan, ca sa le auda mortul care bantuie pe afara, pe la ferestre. Le auzi bocetul, de departe! Rasuna tot satul de "cantecul" lor, in fiecare dimineata de noapte..." Urmeaza pomeni bogate, enorme, care aproape te pot ruina financiar. Desi atat de saraci, oamenii le tin incapatanati, cu orice sacrificiu, cu teama aproape. Pana macar la trei ani dupa moartea celui din neam. Mese uriase, date de sufletul lui, cu scaune cu tot si cu desagi doldora de haine noi.

Nadka si nepotul ei, Filip

Coliba (coliva), pite insemnate cu trii cruci, strachini cu legume, oale cu sarmale. Belsug de bucate impartite peste tot, pana la risipa. Ciumag (ciomag) impodobit cu bani, colaci, oglinga, sir de margele, naframe, flori, lumanare, cocosel de zahar, oferit tuturor celor ce trec pe la casa raposatului... Si celor trei fete care slobod apele sufletului, in fiecare dimineata din cele patruzeci de pomenire, copile ce cara cobelite cu apa neinceputa la casele oamenilor si apoi sapa cate o crunta pe o bata numita raboj, ca sa tina socoteala caldarilor date sufletului preainsetat. Iar in cea de-a patruzecea zi, ele merg la raul Rabrovi, impreuna cu alte trei copile-martore. Acolo dau drumul pe apa la trei troci de bostan, ca niste farfurii cu lumanari aprinse. ""Sa fii martora, si tu, si soarele, ca slobozim apa lui...", zic fetitele si lasa lumina in rau, care ii sufletul omului pe apa curgatoare. Si cand sufletul porneste, ele mai zic: "Sa-i cure izvor de mare!...". Adica, de unde izvoreaza marea, ca numa' izvoru' marii are apa destula pentru setea sufletului unui om care a murit. Asta, stim noi, e obicei de la mosii nostri, care ingropau mortii numa' "peste apa", ca sa nu mai poata sa se mai intoarca. Iar cand trece "trocul" cu lumanare aprinsa, aceea este chiar trecerea sufletului prin "raul uitarii", unde nu mai este nici amintire, nici suspin... Pomeni atata de mari si lungi nu mai gasesti nicicaieri in Bulgaria. Bulgarii n-au asa obiceiuri vechi pentru morti. Nicaieri! Nu le gasesti decat numa' dincolo, in Romania de unde veniti voi, purtate la fel ca in satele voastre...".

"La Frasanel"

Mama lui Ivo imi arata in curticica ei o planta cu flori albe, adusa anul trecut de la Albotina, dupa hora mortilor. S-a prins cu greu aici, desi nu sunt decat cinci kilometri pana la locul de unde a fost luata. E chiar "frasanelul", iarba sacra a rumanilor timoceni, o planta inmiresmata si tamaduitoare, care nu creste decat in jurul manastirii. "Atuncea, dupa Paste, noi avem si alt nume pentru hora mortilor", povesteste Ivo Gheorghiev. "Batranii zic ca se duc "la Frasanel"! E o floare sfanta, foarte rara, floarea Pastelui, cum ii mai zicem noi. Ea infloreste numai in preajma Invierii si n-o gasesti decat imprejurul Albotinei. Toata lumea o cauta si vrea s-o culeaga ca sa o aibe de sanatate.

Stalp dacic al sufletului

Cu floarea asta s-a vindecat multi oameni, de boli incurabile, ca inviati din morti. Mai ales in vremurile razboaielor si a saraciei. E ca o minune - prin toata Bulgaria, oriunde te duci, n-o gasesti. Nu incolteste, nu prinde radacini. Numai aici, in poiana si pe coasta padurii Basarabe de langa pesterile sfintilor...".
E vorba de ancestrala sarbatoare sau "ruga" a Frasanelului, ramasa din vremea vechilor daci sud-dunareni. Asa s-a numit mai intai, ca de altfel intreg locul acela. "La Frasanel" i se zicea, si abia mai tarziu "La Manastire" si Albotina, ritualul capatand treptat semnificatii crestine. O sarbatoare pagana, care a fost interzisa de guvernul bulgar, inca din anii 1920. Simplul cules al acestei plante era socotit un "pericol de stat". Batranii insa stiu, si tot asa ii spun mai departe. "Ne ducem la Frasanel!", striga ei si acum, atunci cand se urca in carute si pornesc cu totii, in caravane lungi, spre grotele tamaduitoare. Si mai stiu acesti batrani o veche explicatie a faptului ca aceasta planta nu creste decat la ei, si nicaieri altundeva: "Pentru ca florile astea rasar din trupurile mortilor nostri care au fost ingropati nestiuti, departe de tara. Sunt asa precum sufletele lor curate care ies la lumina, albe si frumos mirositoare, pentru vindecarea oamenilor de azi...". Morti din care rasar flori albe. Cam asa gandesc romanii de aici. Se poate spune, fara a exagera, ca pentru ei mortii pretuiesc chiar mai mult decat viii. Un om care a murit nu e doar o simpla persoana decedata, si nici doar un suflet ce trebuie pomenit dupa randuieli. E, pur si simplu "un ruman mai putin", din putinii care au mai ramas. Tocmai de aceea e atat de valoros. O adevarata comoara pierduta. Pentru ca in urma lui nu se stie daca va mai aparea vreodata un altul.

Filip si copacii sufletului

In timp ce bunicii sai vorbesc cu colegii mei, Filip, fiul lui Ivo, ma ia de mana si ma trage afara din casa tacut, sobru, manat de-o hotarare neinduplecata. 9 ani are Filip Gheorghiev, stie sa vorbeasca perfect romaneste, mai bine chiar decat "mosii" sai, si c-o intelepciune ce aproape te inspaimanta - cea a unui copil maturizat parca prea devreme. Baiatul deschide poarta si ma duce pe ulita, cam cincizeci de metri, pana intr-un loc in care tot satul se termina abrupt, pe marginea unei rape prapastioase. Ultimele case sunt chiar acolo, pe buza haului. La capatul unui platou taiat brusc, ca dintr-o larga lovitura de secure. Un cimitir enorm se intinde la picioarele noastre. Gropnita Rabrovei!... Abia o poti cuprinde in priviri, dintr-o parte in alta a vaii. Coboram pe pante abrupte, tarana ni se frange sub bocanci, pravalindu-se c-un fasait lung si aspru. Filip vrea neaparat sa imi arate mormintele unor oameni ingropati nu de mult, in partea cea noua a cimitirului. Pamantul lor este inca reavan, manos, afanat. Imprejurul acestora, glia e innegrita de-un foc abia stins. Asa "se drege mortul", imi explica baiatul, c-un cerc de calti caruia i se da foc pentru a-i ocroti sufletul de puterile rele. La capataiul lui se sadeste un copac avand ramurile impodobite cu fasii de lana netoarsa, vopsite grosolan - "pomul sufletului, care sa-i tina umbra colorata mortului, ca intr-un vis, pe lumea cealalta". Multe din smocurile de lana sunt vopsite in numai trei culori: rosu, galben si albastru. Observ ca-n unele morminte proaspete, chiar deasupra inimii, probabil, sunt infipte trei fuse ascutite, ca niste mici sulite de lemn neslefuit. "E pentru ca el sa nu se faca moroi. Un obicei de dinaintea lui Hristos, pe care il aveti si voi, in Romania...". Intocmai asa se exprima copilul Filip, atunci cand vine vorba de cei din neamul sau. Uita total de joaca si zbantuieli, redevenind serios, grav, dus de ganduri. Poate ca foloseste si multe din expresiile tatalui sau, pe care le-a auzit adesea acasa. Nu stiu. Oricum, se simte clar ca el nu doar "imita", ca si-a insusit deplin fiecare vorba, fiecare intonatie, cizelandu-le indelung, in adancul sufletului sau de "copil ruman".

Gropnita Rabrovei

O simti din patima cu care povesteste, cand zice "baba mea mi-a spus ca...", cand se inchina la mormintele strabunicilor, cand iti arata vechile cruci "malteze" si troite de piatra cu trei sori, privindu-ma mereu direct in ochi, atunci cand imi zice ca "Noi - noi, romanii! - suntem foarte atasati de mortii nostri si nu ni-i uitam. Daca noi ne uitam traditiile, atunci suntem condamnati sa disparem si asta ar fi un mare pacat...". Filip n-a invatat limba romana decat acasa, in odaia cea larga a bunicii sale. La scoala nu vorbeste romaneste, decat cu un coleg numit Edi Emilianov, si-o fac doar atunci cand au chef sa nu priceapa "doamna" (invatatoare) ce susotesc ei in banca. La varsta lui, Filip cunoaste aproape totul despre istoria si suferintele rumanilor din Timocul bulgaresc. Stie si zice ca n-o sa uite. Orice s-ar intampla cu el, orice ar face, oriunde l-ar duce viata mai tarziu. Gropnita "care se vede" a Rabrovei e numai un sfert din totalul crucilor. Restul se afunda intr-o adevarata padure, nepatrunsa, incalcita si salbatica. De sus, de pe coasta satului, n-ai cum sa banuiesti ca acolo e tot cimitir, si nu codru. Filip ma lamureste: sunt chiar pomii aceia saditi candva la capataiele mortilor. "O padure de copaci ai sufletului" s-a inaltat deasupra stravechilor morminte ale romanilor. Arborii au crescut, s-au preschimbat incet-incet in padure. Abia ne facem loc prin hatisul intunecat al crengilor, in timp ce copilul incearca sa-mi talmaceasca batranele inscriptii ale crucilor scufundate sub pamant, acoperite de muschi, ruina si uitare. Spunand mereu cum bulgarii le-au schimbat candva numele tuturor, punandu-le la sfarsit cate un "ov", "ev", "ova" sau un "eva", ca sa ii faca pierduti in marea puzderie a slavilor sud-dunareni. Bunicii sai, numiti candva Gheorghe... Lautarul, altadata Blagut... Femeia din Sofia, purtand pana nu de mult numele de Pascu... Bunica sa, altadata Ioana... Colegul sau de clasa, care intr-un alt veac s-ar fi numit Emilian... Umblam aproape doua ore prin padurea de copaci ai sufletului. Sunt sute si sute de cruci - pravalite, case, crapate - raspandite de-a valma prin balarii, tot mai departe. Morti mult prea vechi, pe care nu mai are acum cine sa-i ingrijeasca. La un moment dat, copilul dispare. Nici n-apucasem sa-l observ. Subtire, agil, se strecurase prin peretele de frunze, ierburi si tufe spinoase. Il vad abia tarziu, in capatul celalalt al imensului cimitir-padure. Sta intr-o poienita luminata verzui de cateva raze ce abia strapung cupola deasa a ramurilor. Singur, ingenuncheat, absent parca. Cu degetele lui firave scormoneste tarana din jurul unei troite prabusite. In cele din urma se intoarce, ridicand spre noi, in causul palmelor, o planta cu flori albe. Zambeste. Zambeste gata in orice clipa sa izbucneasca in ras, ori in plans, poate. Pieptul i se misca agitat, abia mai reuseste sa ne vorbeasca. O victorie, da. Una mica, intre atatea altele ale vietii sale de pana acum. Astazi, cand se va intoarce acasa, el ii va aduce bunicii, in palmele sale, precum un invingator, "frasanelul". O floare rasarita tarziu, dintr-un alt piept de ruman anonim. Insa, pentru copilul Filip Ivof Gheorghiev din Bulgaria, niciodata nu poti zice ca exista un prea tarziu.

Fotografii de DAN TRASNAI

Manastirea Albotina e socotita si azi un loc tamaduitor, facator de minuni. Cei ce vor sa se roage acolo sau cred ca ar putea sprijini in vreun fel (chiar si cu un simplu sfat) restaurarea si conservarea nepretuitului monument rupestru pot folosi tel.0040767368190 (numarul romanesc, mai ieftin, al lui Ivo Gheorghiev), sau e-mail:ifg@abv.bg

• Bogdan Lupescu