vineri, 25 iunie 2010

Ursitoarele de la Ganzova

Ursitoarele de la Ganzova

Fete in costum popular. Initierea s-a produs

*Copiilor "rumani" din Bulgaria, la nastere li se pune pe tava traditia*

Intre doua granite - romaneasca si sarbeasca, si sub doua stapaniri - bulgareasca si turceasca, romanii din Timoc au fost tot timpul niste razvratiti, haiduci fara frica de nimic, tocmai pentru ca nu mai aveau nimic de pierdut. Li se luase totul: intai vitele si stupii, apoi pamantul de sub talpi, apoi limba si spiritul. Numai ca noi, romanii de pe malul nordic al Dunarii, nu le-am auzit tanguiala. Ne-am astupat urechile de multe ori in istorie, abandonandu-i pustiului. Au trait asa cum au putut, purtandu-si cu semetie portul stramosesc, vorbind o limba pe care n-au scris-o si n-au citit-o niciodata. Si, mai ales, uitandu-se peste Dunare cu o
chii in lacrimi si cu speranta ca le vom face, odata si odata, un semn. Ranile lor sangereaza chiar si acum, in anul 2010, mult, cu mult dupa veacul haiducilor.

"In codrii Cobiului, la cetatea Diiului"

Proptindu-se pe picioarele dinainte, calul coboara rapa raului, spre hatisul de buruieni de pe malul nisipos. Cu o mana pe darlogi si cu cealalta pipaind pusca de la oblancul seii, Miu priveste incordandu-se usor si strangandu-si ochii. "In sfanta zi a vinerii/ Pe luciul Dunarii,/ De departe se zareste/ Si-mi tot vine, si-mi soseste,/ Si la mal mi se opreste/ Un caic inzavonit,/ Dinafara zugravit/ Prin nauntru podobit,/ Cu covoare invalit/ Si cu sarma ingradit/ Cum e bine de trait." Caicul aluneca lin pe undele Dunarii, aproape de mal, mergand spre cetatea Vidinului. Pe caic sunt cel putin cincizeci de potere, ce cauta, si pe apa si pe uscat, sa-i dea lui de urma: "Miului haiducului,/ Miului viteazului,/ Ce-a pus straja drumului/ Din dealul Odriiului/ Pana-n preajma Diiului." Miu haiducul, spaima turcilor, si-a lasat ceata si armele in fagul din batrana padure a Cobiului, aproape de Manastirea Albotina, unde odihnesc oase domnesti de Basarabi. Stie ca "Trei beslii/ Si trei delii,/ Care tin raiaua-n Dii" il cauta cu potere inarmate pana in dinti, dar maine se va imbraca in sarica din piei de oaie a unui cioban si-i va atrage acolo, spunandu-le ca stie salasul Miului. Ii va duce pana la fagul sau cel inalt, in care stau pititi fratii sai de haiducie care, de indata ce Miu va ajunge cu cetele de turci dedesubtul lor, le vor sari in spate si-i vor taia pana la unul, apoi le vor face lesurile gramezi, ca sa le lase prada corbilor si lupilor.
Ursitoarele de la Ganzova

Pentru copii, portul romanesc e o mandrie

Povestea lui Miu, suspinata usor pe coardele viorii Stradivarius, adusa de-un strabun al sau, ascunsa in surtucul militar, tocmai din Viena, ne-a spus-o Ivo Gheorghiev. Stam in casuta sa noua de lemn, mirosind a brad si a lana, si ascultam balade de demult. Ivo isi inchide pe jumatate ochii albastri, isi culca obrazul pe vioara si trage, aspru, cu arcusul pe corzi, intarindu-si, din timp in timp, recitativul. Isi aminteste ca asa l-a invatat, de copil, batranul viorist Pascut, lautarul din satul sau, Rabrova. Alaturi de care a cantat la multe nunti, pana a plecat din sat, la scoli inalte, cantecele cele vechi, stramosesti, cerute de nuntasi. Ivo nu mai canta acum la nunti, ci doar pentru a-si face inimii pe plac, in momentele cand grijile zilei il doboara. Pentru ca Ivo, inainte de a fi artist plastic, medic pe ambulanta si liderul Uniunii Etnicilor Romani din Bulgaria, este un roman cu inima fierbinte si privirea aburita de istoria nedreapta a neamului sau cel vechi. Impreuna cu el, am scotocit cotloanele trecutului romanesc. De ce aici e cuibul baladelor romanesti, de ce de aici sunt haiducii Miu, Bacu, Valcan, Baba Novac, Corbea, a caror amintire o pastreaza lautarii batrani cu sfintenie? Cu Ivo calauza, un haiduc al zilelor noastre, inchis in temnita bulgareasca pentru incapatanarea sa intru cauza "rumanilor" din Bulgaria, am descoperit in sudul Dunarii pe fratii de-un sange si de-o limba cu noi, la fel de vechi, daca nu chiar ceva mai vechi decat noi, cei din stanga Dunarii.

Hora miresei

Pe tot drumul pana la Ganzova, facut pe malul sudic al Dunarii, apoi urcand incet, printre coline si dealuri, ne-au insotit stoluri de pasari care cantau triluri de dragoste, ca-n paradis. Prin hatisurile de pe marginea drumului, fazanii si fazanitele se curtau intr-un complicat ritual al imperecherii, sarind din ierburile inalte si din salciile pletoase drept in praful drumului, imbatati de instinct, de primavara, de parfumul liliacului. Pe ulitele marginite de copaci si de trotuare de iarba moale si verde, ne-am plimbat, ne-am oprit pe la porti, am stat la taclale cu batranele satului, despre obiceiurile cele vechi, despre cantecele si danturile de demult.
In fata casei profesorilor Simeon si Olga Nicoff, se face repetitie cu copiii din grupul folcloric al satului. Trompeta suna trist, o doina olteneasca sfasietoare, iar doba bate arar, la cantecul de ramas bun al miresei, de la parinti, frati, surori si gradina cu flori. Nasa "invaleste" (gateste) mireasa. Fetele druste se aduna in jurul ei ca un roi de fluturi colorati, ii sterg lacrimile, o mangaie, ii aseaza voalul. "Nu-ti mai pleca ochii-n jos,/ Ca ai luat mire frumos!" Apoi, grupul se rasfira intr-un sir si fetele chiuie ascutit. Se prind de maini intr-o hora, hora miresei, si salta impreuna cu ea. Va merge la biserica, iar de acolo va iesi cununata. Acum aduce apa de la fantana intr-o galeata noua, ia in mana un baierac, un sacui, o traistuta cu o pereche simbolica de schimburi, camasa, ciorapi, oglinjoara, batista si alte mici "farmece" femeiesti. Pleaca, iese pe poarta casei parintesti. Se opreste in drum, si isi imbratiseaza parintii. Deasupra ei, pasarile ciripesc in triluri ametitoare, intr-un crescendo dramatic, participand si ele la tensiunea momentului.
Ursitoarele de la Ganzova
Temenusca Metodieva Floarea si Zlatinca Serafimova Dumitra, adica Floarea si Dumitra, pe scurt, amandoua de-o seama, de 66 de ani, ies in drum. Zambitoare, au chipurile arse de soare si un aer nastrusnic in priviri, ca doua eleve care tocmai au facut o pozna. Stau aproape de biserica mare cat o catedrala, cu ziduri galbene si scorojite, zidita de strabunii lor, ciobani bogati, cu un veac si jumatate in urma, pe vremea turcului, mai tolerant, se pare, decat stapanirea bulgara. Impreuna cu Olga Nicoff, profesoara pensionara si sufletul grupului folcloric din care fac toate parte, femeile se straduiesc sa nu lase sa se piarda spiritul romanesc. Ele sunt primele la hora in sat, ele pornesc dantul, chiuind ascutit, iar fetele vin la ele si le trag de maneca, daca intr-o duminica se fac ca uita: "Hai, daica, sa facem joc, hai si-mi arata cum is pasii la jocul asta". Ele stiu tot, sunt ca trei zeitati stravechi matriarhale. Acum, imi arata ce au in lazile lor de zestre.

Lada cu zestre

Floarea: Iete-te, asta-i fusta de catifea si sort de luat inainte, tesut in razboi, cusute cu cununa de flori ori cu randuri. Is din vreme, adica vechi, de la strabunica. Camasa din panza tesuta in razboi si aleasa, cu broderie sparta. Perina brodata, care s-a umplut cu paie au cu foi de porumb. Astea-s bete de barbat, si am si de copil mic. Ciorapi din lana peste care se petreceau obielele opincilor. Aci am stergar tesut in razboi, cu modele cu flori, din borangic. Asta e zavelca de iarna, e mai groasa, din lana cu catifea, pe care-s cusute cu mana flori cu margele si matase. Iar aci o zavelca de vara, de bumbac. Le am de la bunica mea, iar ea le avea de la mama ei, deci au in jur de 150-160 de ani. Iar camasa din panza topita a fost darul pentru bunica mea, cand s-a maritat. Lada de zestre se dadea alaturi de bucata de pamant "ca sa aiba si fata mea cu ce sa se arneasca (hraneasca)", cum i-a spus strabunicul meu, cand a plecat dupa barbat. Am si o camasa mica, de copil, o tinem pentru nepotul nostru, cusuta cu margele.
Ursitoarele de la Ganzova

Codrii Cobiului, salasul haiducilor

Si ea e din vreme, veche adica. Izmenele, tot din vreme, le-am scurtat, ca sa le vina nepotilor: danseaza si ei. Portul nostru e ca cel din tara, din Romania, am vazut acum, cand am mers pe la festivaluri. Eu am pomenit porturile astea toate de la bunica mea si de la mama mea, si le pastrez si-acum si le-aratam pe scena. Dar jucam si in sat, horile le facem in toata duminica, vara mai ales, cand vin copiii in vacanta, ca acuma-s toti dusi pe la scoli. A'ma (acum, acuma), in sat is doar batarni si copchii. Da' vara is multi, ca vin acasa si cei care s-au dus straini, prin
alte orase ale Bulgariei, ca sa gaseasca de lucru. Cand vine vara, parca ne vine sufletul la loc. Ca tinerii asa-s de bucurosi sa afle si sa-nvete horile de la noi, sa stie sa joace rumaneste, ca sa arate lumii ce stiu ei. Au ei dorinta asta, si daca nu se face hora duminica, vin si cer bani de la toate casele, sa mearga sa tocmeasca ei lautari, cu trompeta, cu toba, cu basul, cu barabanul (toba). Satul e viu si traieste si avem speranta ca n-or sa moara nici limba rumaneasca, nici obiceiurile noastre stramosesti, nici jocul, nici cantecul, nici portul. Avem noi, fiecare baba, toale mult frumoase si vechi, din vreme, mostenite de la babele noastre, unele de mai bine de o suta de ani. Iar acum le coasem si la ai mici, sa aiba si ei, sa stie cat ii de frumos, si sa fie mandri de camasa rumaneasca. Mi-aduc aminte de mosu' meu, Radu, ce frumos s-a imbracat el in ultima zi a vietii lui, stiind dinainte, ca orice batran intelept, cand va muri: pantaloni de aba alba cu gaitane, croiala veche; camasa cu san, chioptura si maneci largi; opinci cu obiele, si pe cap caciula din blana de oaie. S-a asezat asa, pe pat, si i-a cerut la nora lui, mama mea, sa-i aprinda lumanarea.
Ursitoarele de la Ganzova

Floarea

Apoi s-a stins, cu o suflare lina. Mosu Radu stia toate baladele vechi. De la el le-am invatat si noi, si acum incercam sa-i invatam si pe copiii nostri. Si copiii nostri, cand i-am facut, ei n-au stiut limba bulgara, pana ce n-au mers la scoala. Le-am cantat cantec de leagan in limba romana, asa cum am auzit si noi dintai, de la mamele noastre, si i-am inchinat pe romaneste. Rugaciunile catre Dumnezeu si Maica Domnului, asa cum le-am invatat si noi, de la mamele si babele noastre, ca bunica tare era buna si credincioasa, si-n toata sara, cum ne culcam in pat, ea ne inchina si ne invata si pe noi sa spunem "Bucura-te, ceea ce esti daruita cu har, Marie...", "Cruce-n cer, crunce-n pamant, Maica Precista sa fie cu noi, in asternut!". Ea ne canta balade, ne vorbea de Iancu Jianu, de Stefan Voda, de haiducii Corbea, Miu Cobiu si Stoian, de Ghita Haiducul, tovaras al lui Tudor Vladimirescu, care a luptat si el cu turcii, la noi, inainte de revolutia din 1821, ca si fratele sau, Papa Vladimirescu. Lumea atunci traia din munca campului, ara toate locurile, semana porumb si grau, si gradina de zarzavat, sateanul atunci isi facea totul in gospodaria lui, rareori avea nevoie de cate ceva si mergea la targ. Si noi, ca si-atunci, ne straduiam sa facem tot ce ne trebuia cu manurile noastre, ca sa nu avem nevoie de ceva de la straini, ca atunci cand plecam in alta parte, era vai de maica noastra, ca nu eram decat niste "vlahi imputiti" pentru bulgari, radeau de portul nostru si ne taiau camasile, ca sa nu mai purtam portul rumanesc. Asa eram si la scoala, eu am farsit (sfarsit) aici clasa a opta, in limba bulgara, si aveam un dascal bulgar, si care dintre noi vorbea limba romana, il batea peste gura.

"Dunarea nu-i hotar!"

Olga: Si eu, cand am plecat din sat la Ruse, ca sa fac liceul, pentru bulgari eram "smoten vlah" (vlah pierdut, un fel de "oaie ratacita"). Am facut apoi o facultate la Plevna (de franceza) si alta la Sofia (de chimie-biologie), iar acolo ma intrebau daca noi, vlahii, suntem tigani, si se uitau la mine ca la cineva de mana a doua, a treia.
Ursitoarele de la Ganzova

Olga

Plangeam tare, dar un batran profesor de latina mi-a spus ca limba mea e inrudita cu limba latina care se vorbea la Roma si mi-a povestit, odata, cum profesorul lor de istorie, intr-un moment de sinceritate, le-a destainuit, aratandu-le un ruman localnic, trecand pe strada: "Il vedeti pe batranul acela imbracat altfel decat taranii bulgari, si cum merge drept pe mijlocul drumului? El e urmasul locuitorilor cei vechi, bastinasi ai acestui pamant, pe care stramosii nostri veniti din tinuturile lor de origina, i-au gasit aici, pe loc. Numai ca el aceasta n-o stie si e bine asa!" Batranul acela mergea cica semet, drept, avand pe el cioareci de aba alba, zabun negru lung, caciula mare de lana, incaltat cu obiele si opinci, cu straita atarnata la subsuoara, imbaierata peste umarul celalalt. Mergea in treaba lui, pesemne sa ia din oras grunji de sare pentru oile si mioarele lui de la tarla. Constiinta de stapan al locului si-o pierduse, dar mandria, nu. Nici eu nu mi-am pierdut-o. Am invatat si, uite, m-am intors acasa si m-am facut om, nu m-am pierdut de neamul meu. Peste tot, am spus cu fruntea sus ca sunt rumanca, nu vlaha, nu tiganca. Asta sunt, asta-i limba ce-o vorbesc. A'ma, limba noastra si limba "bucuresteana", adica moderna, difera putin, dar ne-ntelegem in vorba, chiar daca a noastra-i mai veche, cronicareasca. Adica, limba romana a mai crescut, s-a mai dezvoltat, in ea au mai tunat (intrat) si alte cuvinte, a noastra ramande (ramane) tot veche, dar e frumoasa si asa, si ne mangaie sufletul s-o vorbim. Semanam cu oltenii in vorba, pentru ca avem si noi perfectul simplu, dar semanam in port si in cantece si cu ardelenii. Cum se explica? Pai (cu glas scazut, ca si cum ar spune o taina), Dunarea nu-i hotar! Eu cred ca am fost o tara cu totii, inca de pe vremea lui Ionita Caloian si Ioan Asan, care erau rumani. Ei au fost regii nostri de demult. Asa se vorbeste si acum despre ei, asa ne-au invatat babele noastre, ca nu erau bulgari, erau rumani de-ai nostri: Asanestii. Asa stim de la batranii nostri, nu din istoria bulgara, ca ei n-aveau interes sa spuna adevarul. Stiti ce mare a fost rautatea lor, ca toate ce erau romanesti, de la grai, port, istorie, legende, toate ne erau pedepsite. De aceea, batranii nostri au manat din gura-n gura, de la copii la nepoti, la stranepoti, tot ce-i romanesc, ca pe o mare taina, lasata cu gura de moarte. Daca ar fi stiut sa scrie, bietii de ei, ar fi scris si am fi stiut azi mai multe. Dar limba asta rumana n-a fost niciodata scrisa si citita pana la noi, iata, care invatam abia acum copiii nostri sa scrie si sa citeasca in limba neamului lor. Si cum ne-a venit asta? Ia, din capul nostru, nu ne-o indemnat, nu ne-o ajutat nimeni. Am fost la un festival la Simleul Silvaniei, invitati in tara, acum opt ani. Si asa de frumos ne-am petrecut acolo, asa de bine ne-am simtit, ca acasa, ca atunci cand am trecut Dunarea si ne-am apropiat cu bacul de malul Vidinului, parca ni s-a facut asa, un gol in stomac, ca nu mai puteam ceti slova noastra.
Ursitoarele de la Ganzova

Primavara in Ganzova

Si atunci, i-am zis lui Ivo Gheorghiev, presedintele Uniunii Etnicilor Romani din Bulgaria, luptator pentru drepturile noastre, care era cu noi, impreuna cu Lucica, nevasta lui din Maramures, si cu baiatul lor al mare, Filip. Era ziua, pe la ora doua... uite, mi se plange cand vorbesc, si-acum, dupa atatia ani: "Ivo, hai sa luam noi copiii sa invete sa ceteasca limba romana!" "Hai, tanti Olga!", mi-a zis el, si a vorbit cu muma-sa, care-i de-o sama cu mine, a fost educatoare si ea, care a facut acolo, la ei, la Rabrova, ca si noi, la Ganzova, scoala in casa lor. Scoala de citit si scris limba romana! Si nu mi-a fost greu nici sa-mi pun casa la dispozitie, nici sa pun si sambetele si duminicile la bataie pentru asta. O fac cu mare bucurie! Mai ales ca primele noastre serii de elevi sunt acum studenti in Romania (in Craiova, Cluj, Bucuresti), dar si la Universitatea asta a noastra, de la Dii (Vidin), unde si-a deschis "Spiru Haret" o filiala, cu limba citita si scrisa, invatata la noi in casa! Avem, dintr-o data, o alta deschidere si o alta legatura cu tara. Pornita, iata, din umila noastra casa. Nu din vreun cabinet de ministru, nu de la vreun sponsor generos. In seria de anul acesta, avem treizeci de copilasi, ei sunt gata sa zboare. Ei sunt si in ansamblul nostru de datini si obiceiuri populare, gata sa sustina un program de doua ore pe orice scena. Si sunt cu valiza "pentru tara" intotdeauna gata. Numai sa ne spuna cu o zi inainte ca plecam in tara, si sa-i vezi cum se mobilizeaza, ca soldateii.

Ne cunoaste Bulgaria toata si Romania jumatate

Dumitra: Sa ne chemati, numai, si-o sa va aratam ca nu ne facem de rusine. Stim danturi multe si, uitati, eu vi le spun pe toate, ca sa stiti ca-s curat romanesti, si-s la fel ca pe tara: "Hora Trei-pazeste", "Burtaneasca", "Ganzoveana", "Mandrile", "Schioapa", "Galaoana", "Calusul", "Siru' al mic", "Siru' al mare", "Iuta", "Hora lui Besica"... Avem 16 hori, si ele se mana una dupa alta. Simeon, barbatul Olghii, canta cu fluierul, si un mos la doua fetite bate doba si noi
putem sa manam 16 hori intr-una. Si la noi, ca si pe tara, se face obiceaiuri de mort, de nastere, obiceai de nunta, avem Paparuda, ruga de ploaie, Jucatu' perinii, obiceiul La mosica, de San Vasai (Sf. Vasile). Adica, ce e asta, sa va spun: Pe 1 ianuarie, se merge la moasa, cu colac de paine, cu gaina fripta, cu plosca cu vin, cu daruri pentru moasa si pentru mos.
Ursitoarele de la Ganzova

Dumitra

Ea ii asteapta cu masa pusa, ii pune copilului colacul la gat, il prinde de subsuori si-l ardica la grinda, pupandu-l pe frunte, inchinandu-l, apoi punandu-l jos, cu salele catre ea, cu picioarele pe clestele cu care se barcaie-n furna (vatraiul cu care se scocioraste jaratecul din cuptor). Si zice: "Sa fie copilul teapan ca fierul, Maica Precista sa-l pazeasca de tot raul. Sa fii curat, luminat, ca steaua-n cer, ca roua-n camp. Sa traiasca (numele copilului), sa imbatraneasca, paru-n cap sa ii albeasca". Si-l pune jos, se inchina, si iar porneste sa-l ardice, asa de trei ori. Si in colac sunt pusi bani si e chitit (impodobit) cu flori. Iar la gat ii atarna un sacui cu dulciuri. Apoi se pun la masa toti si mananca si beau. Apoi, seara, moasa isi petrece nepotii - asa sunt pentru ea copiii mositi - nepoti. Si obiceiul asta se face pana poate moasa sa ardice copilul in sus, dar si dupa aceea. Pana se casatoresc, nepotii tot vin la moasa in prima zi a anului, ca fiind cea care au vazut-o dintai, in prima zi a vietii lor. Si mai stim multe, vai! Si hora mortilor, cand si cum se face. Avem repertoar mare. Cantece romanesti, din satul nostru. "La moara la fagadau, macina si bun, si rau", "Tudorito, nene", "La livadia lui Ion", "Zarzarica, zarzarea", "Mandra mea cu carpa mura", "Daica Floare", "Spune, spune mos batran". Stim cantecele de la ai batarni, soacra-mea zicea ca era mica, si era la secerat, si femeile cantau la secerat cantecele astea. Ca radio nu era pe-atunci. Si cand am fost in tara, am vazut ca-s aceleasi cantece. Si asa mi-am dat seama ca Dunarea nu ne imparte si ca asta a fost o tara, toata. Alta nu poate sa fie! Iete, asa am mers din festival, in festival, pana la Simleu, si nime' n-a zis "tu nu esti rumaneste imbracata", ori "n-ai cantece si obiceiuri ca in tara". Peste tot, lautarii canta cantece la fel. Si le-am pastrat pe toate, pentru ca le-au tinut ai batarni. E meritul lor! Acuma, cu grupul asta folcloric de-l facu Olga noastra, vechea noastra prietena din copilarie, si cu barbatul ei, Simeon, profesori amandoi, am iesit si noi in lume. Am ajuns de ne cunoaste Bulgaria toata si Romania jumatate. Bulgarii au si ei obiceiurile lor, dar nu ca ale noastre.

"Numaidecat suntem gata, daca primim invitatie din Romania"

Olga: Din 1960, noi tot adunam cantece si obiceiuri rumanesti, si le scriam pe ascuns, ca sa ramaie si copiilor nostri, ce stim noi din batarni. De ce am pornit sa strangem cantecele, dansurile si obiceiurile de aici? Ne-am temut ca, incet, incet, s-or pierde si de la noi, asa cum am vazut si am cetit ca s-a intamplat prin alte parti. Am vazut ca piere ce-a fost odata, ca obiceiurile "cad" unul dupa altul, lumea pleaca la oras, copiii se scolesc departe, si au nevoie sa stie de unde-au plecat, de unde se trag. Eu cu barbatul meu suntem de 50 de ani impreuna, eu sunt profesoara de chimie-biologie si limba franceza, iar barbatul meu, Simeon, de matematica-fizica. Aici ne-am pomenit pe lume amandoi, ne stim de copii, si-apoi am fost la facultate la Sofia, ne-am intors in sat si ne-am luat.
Ursitoarele de la Ganzova

"Babele" din Ganzova

Am adunat tot, de la batranii din satul asta, si am scris si am reinsufletit obiceiurile. Intai si intai am inceput sa aratam pe scena, chiar daca bulgarii ne puneau etichete pe dansurile noastre, cum ca ar fi bulgaresti, iar de cantat in romaneste nu ne lasau. De cand aveam treizeci de ani, am inregistrat pana acum vreo 56 de hori de-ale ganzovenilor. Sarbatorile satului, sarbatorile de pe calendar, pana si mancaruri rumanesti, din ce legumuri, fasui, mamaliga cu branza, mamaliga cu peste, tot ce se face si cum se face, tot am scris. Ca sa nu se uite. Si cantecele, cum le-am invatat de la mama mea, care avea glas foarte frumos. Si pe urma am simtit ca trebuia sa lasam ceva si nepotilor nostri, sa stie cine sunt, asa cum noi am invatat de la babele noastre si de la lautarii ai batarni. As vrea sa editez o carte in limba romana, cu culegerile noastre, poate s-ar gasi o editura din Romania care sa faca asta pentru noi. E un material valoros pentru toti romanii. Suntem 40 de persoane in grupul nostru folcloric de dansuri, cantece si obiceiuri rumanesti, cu tot cu lautari, un autocar adica. Numaidecat suntem gata si urcam in el, daca e sa primim invitatie din Romania. Parca ne scaldam in limba romaneasca, si asta ne bucura cel mai mult, parca nu ne mai trebuie nici apa, nici mancare. Nu pot sa va spun ce simt in suflet, cand ne ducem undeva in tara, la vreun festival, cand vedem ca putem sa ne intelegem unii pe altii, dascali si copii, veniti din alte parti ale tarii, in limba romana! Am auzit ca in Romania sunt niste sate in aer liber, Muzeul Satului din Sibiu si de la Bucuresti. Acolo am vrea sa ne plimbam pe ulite si sa cantam. Nu v-ar placea si la bucuresteni, dumneavoastra?

Fotografii de DAN TRASNAI

marți, 8 iunie 2010

Cand imbatraneste Dumnezeu

Cand imbatraneste Dumnezeu
Urme romanesti in Bulgaria:

Dunarea ramane in spatele meu, ca o cingatoare uriasa si lenesa. De la Vidin, lunca fluviului inca respira pe aproape, cand intru intr-un sat romanesc. Parca nici n-as fi trecut Dunarea! Sunt in Timocul bulgaresc, venit ca sa caut oameni si sfinti, biserici vechi si traditii. Sunt peste 300.000 de romani in Bulgaria. Ultimii supravietuitori ai geto-dacilor si ai regilor asanesti. Satul in care tocmai am intrat se numeste Halvagii. Are case inalte, unele cu etaj. Cumplit de contrastante cu saracia din campia Bulgariei. Nu merg mult si, intr-o piata, rasare o biserica veche si stranie. Cu peretii rosii, patinati de vreme, cu usile albastre si s
fintii pictati, binecuvantand de deasupra intrarii. E frumoasa de-ti taie respiratia! Pare o batrana caravela de la Dunare, impotmolita in inima prafuita a satului. E o biserica romaneasca si are vreo 250 de ani. O biserica aproape abandonata. Si totusi, de cum intru, frumusetea taraneasca si naiva a frescelor vechi si a icoanelor ma tintuieste locului. Are aceeasi stralucire dumnezeiasca si veche, pe care doar iconarii de demult au stiut s-o redea. Deasupra catapetesmei, vad ceva si mai straniu. Un cap de mort urias troneaza intre sfinti. Asa ceva nu stiu sa fi vazut nicaieri! Privesc infiorat tigva uriasa, necanonica, pictata pe tampla bisericii. Si incep sa inteleg ca trebuie sa fie o parte din cultul puternic al mortilor, pe care il au romanii din sudul Dunarii. Incerc, apoi, sa mai aflu cate ceva prin sat. Oamenii ridica din umeri nedumeriti. "Mergeti la mos Patru", imi spun in romaneasca lor tulburatoare, impanata cu arhaisme pe care nu le-am mai auzit niciodata, dar pe care le recunosc. "Mergeti la mos Patru, ca el a fost dascal toata viata la biserica asta, si-i legat de ea din stramosi."

Mos Patru si strabunul haiduc

Urias si bland, Mos Patru ma asteapta in gradina casei. La 73 de ani, este inca un barbat placut vederii, un munte de om, cu ochi norosi si albastri. Intra in vorba fara sa-l rog prea mult. Iar ce spune seamana cu o vraja. O poveste ametitoare, despre oameni si intamplari a caror amintire pluteste intrerupt, la fel ca norii care lasa din cand in cand la vedere o bucata de cer senin.
Cand imbatraneste Dumnezeu

Mos Patru

"Ma-ntrebati de biserica? D'apoi eu am fost cantaret toata viata in ea, tata meu a fost dascal, la fel si pramosul, bunicul sau. Iara mosul celalalt, tatal lui muma, a fost popa. Si inca doua generatii inaintea lui, tot popi au fost. Tot neamul nostru s-a nascut la umbra de biserica si cu grija lui Dumnezeu. Tata m-a luat si pe mine de mic, la strane, intre ei. Si tata a adunat carti, de la mosu popa, cand muri, si citea toata noaptea. El avea credinta in sange, cu totul. Credinta am si eu, dar nu m-am dedat sa citesc toate cartile alea, ca el. Dar de atunci am ramas si eu cu intelegerea ca este un Dumnezeu si ca trebuie sa biruim sila asta care e in lume. Si mai simteam ca lucra ceva frumos, ca fac ceva frumos, cand cantam in biserica. Din cate tin eu minte, ca ne povestea tata cand eram mic, aici a fost o biserica ridicata demult tare. Si atunci cand au venit peste noi turcii, i-au dat foc. Si s-a pierdut prima biserica, arsa din temelie. Ca noi am stat 500 de ani sub turci. Ce mai stiu e ca-n vremea aia, satul nostru a fost mult mai la vale, colo, hat, in camp, mai la Dunare. Si tot atunci a dat o bolnavie in sat, si oamenii, rumanii, s-au mutat mai sus, taman aici. Pe cand turcii s-au dus la frumuseata, in vaile de dincolo de sat, unde izvoraste apa si sunt flori si verdeata. Si s-au dus acolo, si-au cladit case mari si bai pentru ei si pentru cadanele lor, iar unii s-au intors aici, in satul nostru nou, nu departe de ruinele primei biserici, a straveche, si si-au deschis turcii o bacalie, un magazin de coloniale, unde vindeau si halva. Si dupa treaba aia, i-a zis satului Halvagii. Astea toate se intamplau cu mai bine de 200 de ani in urma. Satul nostru statea de multi ani fara biserica, cand atunci a sosit aici un preot. Era intemeietorul neamului meu, mosul mosilor. Il chema Patru, ca pe mine, purta o sutana neagra si prafuita si avea cu el numai o Evanghelie.
Cand imbatraneste Dumnezeu

Morminte in gradina casei, la fel ca la momarlanii din Valea Jiului

Desi sub sutana mai ascundea, pare-se, si-un iatagan si o pereche de pistoale nemtesti, ce nu-si gresisera tinta niciodata. Era inalt si subtiratic, un ruman timocean mustacios si verde, plecat din Sarbie, pe unde-l cam cata potera, ca popa Patru mai si haiducise. Si vazand el satul fara Dumnezeu si fara biserica, numa' cu bacalia aia turceasca, n-a stat pe ganduri si s-a pus de-a umblat prin toate satele noastre din Timoc, a cersit, a adunat bani si a randuit totul pentru recladire. Ba le-a cerut bani si turcilor, mai cu Evanghelia, mai cu iataganul, i-a induplecat sa dea pentru biserica ce-o prapadisera tot ei candva. Si cand popa Patru a zis haida, toata lumea din sat a carat piatra cu carul din satele vecine, din Rabova si din Bosneac. Si au cioplit-o maistrii nostri din sat, au ridicat biserica, iar piatra au boit-o in rosu. De smerit ce a fost, pramosul meu, popa Patru, nici n-a voit sa-i steie numele de ctitor in biserica. Ca asta-i un obicei vechi pe la noi, sa nu te trufesti ca ai ridicat o biserica. Dar toate astea s-au intamplat acum doua veacuri, si azi nimeni nu mai stie nimic. Iar pe bulgari, daca nu-i biserica de-a lor, nici ca-i intereseaza, ba chiar sunt multumiti ca se paragineste".

"Du-ma la pasunea ta, Doamne!"

"Cand eram mic, lumea se ducea cu gramada la biserica", isi continua mosul povestea. "Isi puneau toala buna, cinstita si curata. Unii veneau chiar in costume nationale. Pe atunci, in sat erau 280 de casi, toate pline de oameni. Azi, multi au plecat prin alte locuri, in alte tari.
Cand imbatraneste Dumnezeu

Biserica rosie din Halvagii

Au plecat cei care-s mai tineri. Casile inca au ramas, satul mai are 500 de suflete, dar au fost mai multi. Si comunismul ne-a imputinat. Ca zabranea (n.n. gonea) lumea sa nu mearga la biserica. Si pe mine m-au tormozit. Ma chema seara militionerul, uneori ma batea, alteori imi dadea bomboane sa-i spun ce vorbesc oamenii batrani, ce pun la cale, ca el a adastat ca ei vorbesc de politica, de vrajba. Oamenii mergeau la biserica, da' cu frica. Asa m-am dus si eu. Iar acu', in zilele noastre, s-a ajuns ca nici nu se mai face Sfanta Liturghie de Duminica, ca popa vede ca lumea nu mai vine. Si popii nostri s-au mai si imputinat, nu ca la voi. Ca statul nu prea le mai plateste lefurile. Si nu-i doar atat. Copiii mei, de pilda, tot la oras trag. Cu comunismul ne invataram la oras. Eu am lucrat 13 ani la oras, de-acolo am o pensie. Si ei se invatara la oras, nu doar ai mei, toti. De-aia, nici la biserica nu se mai duc, ca asa cum va spusei, comunismul oprea lumea sa se duca, iar ai tineri nu s-au dus neam, n-au in sange sa se duca. Nu au credinta in sange! Se pierde, vai, si tu credinta, si tu biserica. Noi facuram hartii ca s-o intretina, dar nimeni nu dete nimica. Ca oamenii s-au inrait si s-au departat de Dumnezeu. Si daca biserica moare, moare si satul odata cu ea. Asa merge. E asa cum spune rugaciunea cea mai draga mie, pe care am invatat-o din cartile tatii: "Te-am parasit, Doamne, Tu sa nu ma parasesti. Am iesit de la Tine, iesi in
cautarea mea. Du-ma la pasunea Ta cea duhovniceasca. Numara-ma intre oile turmei Tale prea alese. Hraneste-ma impreuna cu ele din verdeata dumnezeiestilor Tale Taine"".

Vis cu rege

Cand imbatraneste Dumnezeu

Biserica din Colibe

Mos Patru tace o vreme, privind ingandurat spre niciunde, cu ochii lui mari si albastri, umbriti parca de o negura alba si grea. Dupa care imi spune bland: "Acum, in sat, ma simt singur. Sunt numai batrani. Si nu mai pot canta la biserica, ca imi vine ameteala. Mai pun asa, rasaduri pe-aici, sa le ingrijesc, dar nu mai pot munci cum munceam. De multe ori, cum stau asa, singur, cat e ziua de mare, doar eu si rasadurile mele, ma duce gandul la Romania. La tara mea de peste Dunare. Asa de aproape, si totusi atat de departe. Ca eu fusei in calatorie de doua ori pe la voi. De doua ori pana la Brasov si dincolo. Si in Sinaia am fost, la castelul Peles. Mi-aduc aminte, ca si acum, cata gura cascai si ce de ochi am holbat, cand le-am vazut, toate camerele acelea, stiind ca prin ele pasise regele Mihai. Regele Mihai despre care auzisem de mic si despre care am crezut toata viata mea, cu sfintenie, ca daca ar mai fi domnit peste romani, ne-ar fi fost si noua, romanilor timoceni, mult mai bine! Si nici nu ar mai fi trebuit eu sa ma pitul in tara mea! Ca in armata unii incercau sa rada de noi, "Sunteti vlahi, sunteti tiganii nostri"; da' eu odata m-am opintit la ei si-au inghetat. Si cand ma gandesc ca noi, aici, in sud de Dunare, ne-am numit romani mult timp inaintea Romaniei... Aici a fost prima oara Romania. Eeei, dar toate astea se clatina acum, la fel cum se clatina si satul asta al meu, care se goleste odata cu biserica lui, pe jumatate moarta... Ai vazut sfintii aia din usa bisericii? Binecuvanteaza in gol...".

Moartea icoanelor

Ca niste stalpi albi de piatra, casele vechi ma intampina rasfirate printre colinele verzi.
Cand imbatraneste Dumnezeu

Sfintii muribunzi din Colibe

In mijlocul satului, abia zarindu-se dintre copaci, o alta biserica, darapanata si mica imi iese in drum. In lumina tare si alba a soarelui de primavara, cu sfintii ei neajutorati, desprinsi din pereti, biserica parca s-a micsorat si mai tare. Satul se numeste Colibe si e la 30 de kilometri de Vidin, chiar pe granita cu Serbia. Cei de aici vorbesc aceeasi romaneasca curata si veche, pe care o ascult cu evlavie. Ma duc intai la primarita satului, Verca Anghelova. "Vedeti dvs, pe la noi la primar i se zice "chinez". Eu sunt chineza satului". Tresar, dar inteleg imediat: chinez, adica cneaz!... Asa cum in Banat era numit Pavel Chinezul, adica cneazul, eroul care bagase groaza in turci. Dar cum au putut romanii astia striviti intre granite sa tina vie amintirea unui cuvant asa de puternic si incarcat de istorie? O intreb pe Verca de icoanele vechi din biserica. "Le tinem la primarie, intr-un subsol, sa nu le fure din bisericuta, ca are acoperisul spart demult si usile duse", imi spune. Dintr-un subsol, cineva imi aduce sfintii si Hristii de pe icoanele de lemn. Ma uit la ei si ma cutremur: sunt plini de apa! Lacrimeaza, mustesc intruna. Ce n-a terminat timpul sfarsesc apa si mucegaiul. Aici, in satul Colibe, Dumnezeu moare sub ochii mei, scurgandu-se din icoane. "Nu cred ca le vom mai putea salva! Si-s vechi cat biserica, au 250 de ani", zice Verca. "Dar biserica o s-o facem din nou si o s-o tarnosim. Ne-om mai spala si noi din pacate."

Sufletele dintre livezi

Cand imbatraneste Dumnezeu

Baba Liubca

Baba Liubca si Gheorghe Dincea ies la poarta mare a curtii lor inecate de verdeata. Liubca e iute si vesela, infruntandu-si anii, iar Gheorghe are o distinctie taraneasca, ca pe la noi, in Ardeal. Este zi obisnuita de lucru, dar Liubca e imbracata in costum popular. N-am mai vazut asa ceva! La noi, le gasesti mai mult la muzeu. In plus, Liubca poarta fota invers, cu partea mai inflorata si rosie la spate, si negrul in fata. "Asa ne purtam noi, toti romanii din Timoc", spune. Se uita la mine binevoitori si nu prea. Ba ar vrea sa ma primeasca in casa, ba nu. Si cand se hotarasc, nu se mai satura din povestit. Vorbesc inganandu-se cu drag. Un canon al unei iubiri vechi si tari. "Eu am 78 de ani", incepe Liubca. "El are 75, e mai tinerel". "M-a pacalit!", adauga Gheorghe. "Era barbat frumos", zice Liubca.
- Cum era satul asta odinioara?, intreb.
- Mai intai, voi sa va spun ca noi suntem cei mai vechi pe pamanturile astea. Suntem urmasii dacilor din Balcani - zice Gheorghe. Dar noi suntem zbarcaiti. Nici romani ca voi, dar nici bulgari. Numai cu romanii timoceni din Serbia vorbim totuna. Acuma e bine de noi, putem vorbi romaneste si nimeni nu zice nimica. Dar n-a fost mereu asa, ca pana si-n vremea comunistilor ne-au chinuit neamul si limba. Doar la al doilea razboi mondial, cand au fost nemtii aici, lucrurile era pe dos.
Cand imbatraneste Dumnezeu
Lumea se ferea sa vorbeasca bulgareste, ca daca prindeau politaii de veste, te loveau. Dar daca auzeau vorba romaneasca, iti dadeau pace. Dar nici asa n-a fost drept. Cat despre sat, el e foarte vechi! La 1600, cand a fost ciuma aia mare in Balcani, satul Colibe era tot aici, nu s-a mutat, pentru ca ciuma l-a ocolit.
In drum spre baba Liubca, vazusem ceva tulburator. Fiecare casa era inconjurata de livezi, si in fiecare livada erau cateva cruci. Timocenii din Colibe isi inmormantau mortii dragi ai familiei langa casa. La fel ca la momarlanii nostri din Valea Jiului, care si ei se considera urmasi neabatuti ai dacilor. "Numai in doua sate din tot Timocul bulgaresc e obiceiul asta. In Colibele din Spicov si in Colibele noastre", zice Dincea. "Toti au vrut sa aiba mormintii pe langa casa, sa-si puna bunii aproape, in pamantul lor. Mortii nostri, ai mei si ai babei, sunt inmormantati in cinci locuri, toate pe pamantul nostru. Suflete in livezi, langa sufletul nostru"...

Faetonul reginei Maria

"Era prin 1923, 1924, cand mosii astia care dorm acu' in livezi au dat si bani si-au cersit si prin satele din vale sa refaca biserica mica si veche", isi continua Gheorghe povestea. "Ca o prapadisera obuzele si srapnelele in primul razboi, si doar icoanele cele vechi au scapat neatinse, printr-o minune mare. Au scapat de obuz, da' uite ca acu' le prapadeste indiferenta lumii! Si dupa ce biserica a fost gata, viata satului s-a asternut frumoasa si plina, in jurul ei. Uite, imi amintesc cum dupa Set Iovan (Sfantul Ion) baietii incepeau sa umble cu carele prin sat si adunau lemne si faceau foc. Un foc mare, de priveghi, acolo unde e tenterul, la vale, chiar langa biserica. Si seara, toata lumea, tot satul se aduna acolo si lautarii cantau si se dadea foc. Cat casa era focul de mare. Atunci se lasa Postul de Paste. Si in ziua de Paste, dimineata, se sculau toti, in frunte cu al batran si cu baba, si puneau vin in strachina, tocau paine si urzica. Tocau acolo, in strachina, si puneau jos toporul, se intorceau catre rasarit de soare si se inchinau, luau ou rosu in mana si luau din strachinuta aia paine cu vin in lingurita, si uite asa puneau la Pasti!"
"Si tot in biserica mica, prapadita acum, ne-am cununat eu cu baba", rade Gheorghe inveselit. "Eei, a avut el pamant. Ca eu sunt de sus, de la granita, si el a avut acolo mosie, venea si lucra, si mie mi-a fost drag de el, ca era frumos - se vede si acuma", zice Liubca clipind sugubat. "Si a fost lume multa la nunta noastra, si nunta am facut-o cu muzica rumaneasca din Cosovo. Iar nasul nostru a fost om bogat, a venit cu faetonul de m-a luat pe mine. Stii tu ce-i faetonul, o trasura eleganta cu patru roti! Si purtarea lui in Timoc a plecat de la regina Maria, care a trecut de cateva ori pe la noi. Venea de la Balcic, intr-un faeton argintiu, cu sase cai albi, venea ca sa vada cum traiesc romanii ei din Timoc. Si oamenii atata au iubit-o, ca de atunci, in amintirea ei, orice mireasa la nunta trebuia sa fie purtata numai in faeton".

Satul care palpaie

Cand imbatraneste Dumnezeu
"Asta a fost atunci, de demult. Dar acuma in sat au mai ramas doar cateva case cu lume in ele, 50 de insi. Acu' jumatate de veac, eram 700. Si in tot anul se pierde o casa, doua. Ai batari mor, copiii nu mai vin, ca au casi in oras, in Vidin. Aici nu mai vine nimeni. Moare al batran, casa se inchide. Palpaie satul nostru ca lumanarea. Si ca noi sunt toate satele de romani. Se clatina, se pierd... Amar de noi, ca am imbatranit, draga domnule! Si de la o vreme, Dumnezeu a imbatranit si El, Bunul! A imbatranit Dumnezeu si nu mai intra nici in biserica surpata, cu sfintii de lemn putreziti si sarmani, nici in satul nostru, care moare de-o moarte inceata si rea, printre colinele astea curate si verzi ca raiul!".
Soarele trecuse demult de zenit si lumina lui aurie parca mai imblanzea oful din glasul lui Gheorghe Dincea si tristetea din ochii Liubcai. N-as mai fi plecat din Colibe. Ceva ma tinea acolo. Ceva mult mai tare decat mine...

Epilog

Cand imbatraneste Dumnezeu
Cred ca apropierea mea invaluitoare de romanii de la Sud de Dunare se explica si pentru ca in vinele mele curge si sangele lor. Toata viata m-a urmarit imaginea acelui "pramos" misterios, strabunicul meu, Stefan Dumitrescu, romanul stabilit in Bucurestiul lui Carol I, dupa ce plecase, acum mai bine de-un veac, din Timoc, satul de jugul dislocant al bulgarilor. Romanul acela cu mustati mari, care ma privea cu ochii lui cu ape cand jucause si cand vulturesti. Ma privea din fotografiile sepia, neatinse de vreme, cand bunica imi povestea de el ca, in vremea regelui Ferdinand, ajunsese om mare si traise o viata sinuoasa si luminoasa, viata de Crai de Curtea Veche.Pe el, pe pramosul cu care mi se tot repetase ca seman, pe strabunicul acela puternic, il tot cautasem prin satele timocene, prin satele alea cu biserici vechi si darapanate, ca niste bijuterii decrepite. Putea sa fie acolo pramosul, in Colibe, ori in Halvagii, ori in Rabova, cine stie? Duhul lui plutea peste tot, in drumul meu prin Timoc. L-am simtit, m-a atins!...
Si era seara, ma intorceam de acum la Vidin, acolo unde echipa noastra isi stabilise "cartierul general", era seara tarzie, cand mi-am mai amintit ceva. Tot o poveste de-a bunicii mele. Anume, ca acel strabunic al meu, Stefan, fusese intre razboaie unul din ctitorii bisericii Casin din Bucuresti, catedrala cea mare a Unirii, de langa Arcul de Triumf. Si asemeni acelui preot de demult din Halvagii, popa Patru, si pramosul meu a voit sa ramana anonim. Dupa datina veche a romanilor timoceni, care stiau ca osardia pentru ridicarea unei biserici e data de Dumnezeu. Ctitorii nu trebuie sa aiba nume. Si in fiece zi, cand soarele rasare, catarat pe cupolele manastirii Casinului, eu stiu ca o parte din sufletul aspru si razbatator al Timocului romanesc e acolo! Sta, asteapta, binecuvanteaza cu crucea bisericii celei mari pe stramosii mei: neamul nostru din Balcani, cel care de 1500 de ani se incapataneaza sa existe.

Foto: DAN TRASNAI