Cand imbatraneste Dumnezeu

Urme romanesti in Bulgaria:

Dunarea ramane in spatele meu, ca o cingatoare uriasa si lenesa. De la Vidin, lunca fluviului inca respira pe aproape, cand intru intr-un sat romanesc. Parca nici n-as fi trecut Dunarea! Sunt in Timocul bulgaresc, venit ca sa caut oameni si sfinti, biserici vechi si traditii. Sunt peste 300.000 de romani in Bulgaria. Ultimii supravietuitori ai geto-dacilor si ai regilor asanesti. Satul in care tocmai am intrat se numeste Halvagii. Are case inalte, unele cu etaj. Cumplit de contrastante cu saracia din campia Bulgariei. Nu merg mult si, intr-o piata, rasare o biserica veche si stranie. Cu peretii rosii, patinati de vreme, cu usile albastre si s

fintii pictati, binecuvantand de deasupra intrarii. E frumoasa de-ti taie respiratia! Pare o batrana caravela de la Dunare, impotmolita in inima prafuita a satului. E o biserica romaneasca si are vreo 250 de ani. O biserica aproape abandonata. Si totusi, de cum intru, frumusetea taraneasca si naiva a frescelor vechi si a icoanelor ma tintuieste locului. Are aceeasi stralucire dumnezeiasca si veche, pe care doar iconarii de demult au stiut s-o redea. Deasupra catapetesmei, vad ceva si mai straniu. Un cap de mort urias troneaza intre sfinti. Asa ceva nu stiu sa fi vazut nicaieri! Privesc infiorat tigva uriasa, necanonica, pictata pe tampla bisericii. Si incep sa inteleg ca trebuie sa fie o parte din cultul puternic al mortilor, pe care il au romanii din sudul Dunarii. Incerc, apoi, sa mai aflu cate ceva prin sat. Oamenii ridica din umeri nedumeriti. "Mergeti la mos Patru", imi spun in romaneasca lor tulburatoare, impanata cu arhaisme pe care nu le-am mai auzit niciodata, dar pe care le recunosc. "Mergeti la mos Patru, ca el a fost dascal toata viata la biserica asta, si-i legat de ea din stramosi."

Mos Patru si strabunul haiduc

Urias si bland, Mos Patru ma asteapta in gradina casei. La 73 de ani, este inca un barbat placut vederii, un munte de om, cu ochi norosi si albastri. Intra in vorba fara sa-l rog prea mult. Iar ce spune seamana cu o vraja. O poveste ametitoare, despre oameni si intamplari a caror amintire pluteste intrerupt, la fel ca norii care lasa din cand in cand la vedere o bucata de cer senin.

Mos Patru

"Ma-ntrebati de biserica? D'apoi eu am fost cantaret toata viata in ea, tata meu a fost dascal, la fel si pramosul, bunicul sau. Iara mosul celalalt, tatal lui muma, a fost popa. Si inca doua generatii inaintea lui, tot popi au fost. Tot neamul nostru s-a nascut la umbra de biserica si cu grija lui Dumnezeu. Tata m-a luat si pe mine de mic, la strane, intre ei. Si tata a adunat carti, de la mosu popa, cand muri, si citea toata noaptea. El avea credinta in sange, cu totul. Credinta am si eu, dar nu m-am dedat sa citesc toate cartile alea, ca el. Dar de atunci am ramas si eu cu intelegerea ca este un Dumnezeu si ca trebuie sa biruim sila asta care e in lume. Si mai simteam ca lucra ceva frumos, ca fac ceva frumos, cand cantam in biserica. Din cate tin eu minte, ca ne povestea tata cand eram mic, aici a fost o biserica ridicata demult tare. Si atunci cand au venit peste noi turcii, i-au dat foc. Si s-a pierdut prima biserica, arsa din temelie. Ca noi am stat 500 de ani sub turci. Ce mai stiu e ca-n vremea aia, satul nostru a fost mult mai la vale, colo, hat, in camp, mai la Dunare. Si tot atunci a dat o bolnavie in sat, si oamenii, rumanii, s-au mutat mai sus, taman aici. Pe cand turcii s-au dus la frumuseata, in vaile de dincolo de sat, unde izvoraste apa si sunt flori si verdeata. Si s-au dus acolo, si-au cladit case mari si bai pentru ei si pentru cadanele lor, iar unii s-au intors aici, in satul nostru nou, nu departe de ruinele primei biserici, a straveche, si si-au deschis turcii o bacalie, un magazin de coloniale, unde vindeau si halva. Si dupa treaba aia, i-a zis satului Halvagii. Astea toate se intamplau cu mai bine de 200 de ani in urma. Satul nostru statea de multi ani fara biserica, cand atunci a sosit aici un preot. Era intemeietorul neamului meu, mosul mosilor. Il chema Patru, ca pe mine, purta o sutana neagra si prafuita si avea cu el numai o Evanghelie.

Morminte in gradina casei, la fel ca la momarlanii din Valea Jiului

Desi sub sutana mai ascundea, pare-se, si-un iatagan si o pereche de pistoale nemtesti, ce nu-si gresisera tinta niciodata. Era inalt si subtiratic, un ruman timocean mustacios si verde, plecat din Sarbie, pe unde-l cam cata potera, ca popa Patru mai si haiducise. Si vazand el satul fara Dumnezeu si fara biserica, numa' cu bacalia aia turceasca, n-a stat pe ganduri si s-a pus de-a umblat prin toate satele noastre din Timoc, a cersit, a adunat bani si a randuit totul pentru recladire. Ba le-a cerut bani si turcilor, mai cu Evanghelia, mai cu iataganul, i-a induplecat sa dea pentru biserica ce-o prapadisera tot ei candva. Si cand popa Patru a zis haida, toata lumea din sat a carat piatra cu carul din satele vecine, din Rabova si din Bosneac. Si au cioplit-o maistrii nostri din sat, au ridicat biserica, iar piatra au boit-o in rosu. De smerit ce a fost, pramosul meu, popa Patru, nici n-a voit sa-i steie numele de ctitor in biserica. Ca asta-i un obicei vechi pe la noi, sa nu te trufesti ca ai ridicat o biserica. Dar toate astea s-au intamplat acum doua veacuri, si azi nimeni nu mai stie nimic. Iar pe bulgari, daca nu-i biserica de-a lor, nici ca-i intereseaza, ba chiar sunt multumiti ca se paragineste".

"Du-ma la pasunea ta, Doamne!"

"Cand eram mic, lumea se ducea cu gramada la biserica", isi continua mosul povestea. "Isi puneau toala buna, cinstita si curata. Unii veneau chiar in costume nationale. Pe atunci, in sat erau 280 de casi, toate pline de oameni. Azi, multi au plecat prin alte locuri, in alte tari.

Biserica rosie din Halvagii

Au plecat cei care-s mai tineri. Casile inca au ramas, satul mai are 500 de suflete, dar au fost mai multi. Si comunismul ne-a imputinat. Ca zabranea (n.n. gonea) lumea sa nu mearga la biserica. Si pe mine m-au tormozit. Ma chema seara militionerul, uneori ma batea, alteori imi dadea bomboane sa-i spun ce vorbesc oamenii batrani, ce pun la cale, ca el a adastat ca ei vorbesc de politica, de vrajba. Oamenii mergeau la biserica, da' cu frica. Asa m-am dus si eu. Iar acu', in zilele noastre, s-a ajuns ca nici nu se mai face Sfanta Liturghie de Duminica, ca popa vede ca lumea nu mai vine. Si popii nostri s-au mai si imputinat, nu ca la voi. Ca statul nu prea le mai plateste lefurile. Si nu-i doar atat. Copiii mei, de pilda, tot la oras trag. Cu comunismul ne invataram la oras. Eu am lucrat 13 ani la oras, de-acolo am o pensie. Si ei se invatara la oras, nu doar ai mei, toti. De-aia, nici la biserica nu se mai duc, ca asa cum va spusei, comunismul oprea lumea sa se duca, iar ai tineri nu s-au dus neam, n-au in sange sa se duca. Nu au credinta in sange! Se pierde, vai, si tu credinta, si tu biserica. Noi facuram hartii ca s-o intretina, dar nimeni nu dete nimica. Ca oamenii s-au inrait si s-au departat de Dumnezeu. Si daca biserica moare, moare si satul odata cu ea. Asa merge. E asa cum spune rugaciunea cea mai draga mie, pe care am invatat-o din cartile tatii: "Te-am parasit, Doamne, Tu sa nu ma parasesti. Am iesit de la Tine, iesi in

cautarea mea. Du-ma la pasunea Ta cea duhovniceasca. Numara-ma intre oile turmei Tale prea alese. Hraneste-ma impreuna cu ele din verdeata dumnezeiestilor Tale Taine"".

Vis cu rege

Biserica din Colibe

Mos Patru tace o vreme, privind ingandurat spre niciunde, cu ochii lui mari si albastri, umbriti parca de o negura alba si grea. Dupa care imi spune bland: "Acum, in sat, ma simt singur. Sunt numai batrani. Si nu mai pot canta la biserica, ca imi vine ameteala. Mai pun asa, rasaduri pe-aici, sa le ingrijesc, dar nu mai pot munci cum munceam. De multe ori, cum stau asa, singur, cat e ziua de mare, doar eu si rasadurile mele, ma duce gandul la Romania. La tara mea de peste Dunare. Asa de aproape, si totusi atat de departe. Ca eu fusei in calatorie de doua ori pe la voi. De doua ori pana la Brasov si dincolo. Si in Sinaia am fost, la castelul Peles. Mi-aduc aminte, ca si acum, cata gura cascai si ce de ochi am holbat, cand le-am vazut, toate camerele acelea, stiind ca prin ele pasise regele Mihai. Regele Mihai despre care auzisem de mic si despre care am crezut toata viata mea, cu sfintenie, ca daca ar mai fi domnit peste romani, ne-ar fi fost si noua, romanilor timoceni, mult mai bine! Si nici nu ar mai fi trebuit eu sa ma pitul in tara mea! Ca in armata unii incercau sa rada de noi, "Sunteti vlahi, sunteti tiganii nostri"; da' eu odata m-am opintit la ei si-au inghetat. Si cand ma gandesc ca noi, aici, in sud de Dunare, ne-am numit romani mult timp inaintea Romaniei... Aici a fost prima oara Romania. Eeei, dar toate astea se clatina acum, la fel cum se clatina si satul asta al meu, care se goleste odata cu biserica lui, pe jumatate moarta... Ai vazut sfintii aia din usa bisericii? Binecuvanteaza in gol...".

Moartea icoanelor

Ca niste stalpi albi de piatra, casele vechi ma intampina rasfirate printre colinele verzi.

Sfintii muribunzi din Colibe

In mijlocul satului, abia zarindu-se dintre copaci, o alta biserica, darapanata si mica imi iese in drum. In lumina tare si alba a soarelui de primavara, cu sfintii ei neajutorati, desprinsi din pereti, biserica parca s-a micsorat si mai tare. Satul se numeste Colibe si e la 30 de kilometri de Vidin, chiar pe granita cu Serbia. Cei de aici vorbesc aceeasi romaneasca curata si veche, pe care o ascult cu evlavie. Ma duc intai la primarita satului, Verca Anghelova. "Vedeti dvs, pe la noi la primar i se zice "chinez". Eu sunt chineza satului". Tresar, dar inteleg imediat: chinez, adica cneaz!... Asa cum in Banat era numit Pavel Chinezul, adica cneazul, eroul care bagase groaza in turci. Dar cum au putut romanii astia striviti intre granite sa tina vie amintirea unui cuvant asa de puternic si incarcat de istorie? O intreb pe Verca de icoanele vechi din biserica. "Le tinem la primarie, intr-un subsol, sa nu le fure din bisericuta, ca are acoperisul spart demult si usile duse", imi spune. Dintr-un subsol, cineva imi aduce sfintii si Hristii de pe icoanele de lemn. Ma uit la ei si ma cutremur: sunt plini de apa! Lacrimeaza, mustesc intruna. Ce n-a terminat timpul sfarsesc apa si mucegaiul. Aici, in satul Colibe, Dumnezeu moare sub ochii mei, scurgandu-se din icoane. "Nu cred ca le vom mai putea salva! Si-s vechi cat biserica, au 250 de ani", zice Verca. "Dar biserica o s-o facem din nou si o s-o tarnosim. Ne-om mai spala si noi din pacate."

Sufletele dintre livezi

Baba Liubca

Baba Liubca si Gheorghe Dincea ies la poarta mare a curtii lor inecate de verdeata. Liubca e iute si vesela, infruntandu-si anii, iar Gheorghe are o distinctie taraneasca, ca pe la noi, in Ardeal. Este zi obisnuita de lucru, dar Liubca e imbracata in costum popular. N-am mai vazut asa ceva! La noi, le gasesti mai mult la muzeu. In plus, Liubca poarta fota invers, cu partea mai inflorata si rosie la spate, si negrul in fata. "Asa ne purtam noi, toti romanii din Timoc", spune. Se uita la mine binevoitori si nu prea. Ba ar vrea sa ma primeasca in casa, ba nu. Si cand se hotarasc, nu se mai satura din povestit. Vorbesc inganandu-se cu drag. Un canon al unei iubiri vechi si tari. "Eu am 78 de ani", incepe Liubca. "El are 75, e mai tinerel". "M-a pacalit!", adauga Gheorghe. "Era barbat frumos", zice Liubca.
- Cum era satul asta odinioara?, intreb.
- Mai intai, voi sa va spun ca noi suntem cei mai vechi pe pamanturile astea. Suntem urmasii dacilor din Balcani - zice Gheorghe. Dar noi suntem zbarcaiti. Nici romani ca voi, dar nici bulgari. Numai cu romanii timoceni din Serbia vorbim totuna. Acuma e bine de noi, putem vorbi romaneste si nimeni nu zice nimica. Dar n-a fost mereu asa, ca pana si-n vremea comunistilor ne-au chinuit neamul si limba. Doar la al doilea razboi mondial, cand au fost nemtii aici, lucrurile era pe dos.

Lumea se ferea sa vorbeasca bulgareste, ca daca prindeau politaii de veste, te loveau. Dar daca auzeau vorba romaneasca, iti dadeau pace. Dar nici asa n-a fost drept. Cat despre sat, el e foarte vechi! La 1600, cand a fost ciuma aia mare in Balcani, satul Colibe era tot aici, nu s-a mutat, pentru ca ciuma l-a ocolit.
In drum spre baba Liubca, vazusem ceva tulburator. Fiecare casa era inconjurata de livezi, si in fiecare livada erau cateva cruci. Timocenii din Colibe isi inmormantau mortii dragi ai familiei langa casa. La fel ca la momarlanii nostri din Valea Jiului, care si ei se considera urmasi neabatuti ai dacilor. "Numai in doua sate din tot Timocul bulgaresc e obiceiul asta. In Colibele din Spicov si in Colibele noastre", zice Dincea. "Toti au vrut sa aiba mormintii pe langa casa, sa-si puna bunii aproape, in pamantul lor. Mortii nostri, ai mei si ai babei, sunt inmormantati in cinci locuri, toate pe pamantul nostru. Suflete in livezi, langa sufletul nostru"...

Faetonul reginei Maria

"Era prin 1923, 1924, cand mosii astia care dorm acu' in livezi au dat si bani si-au cersit si prin satele din vale sa refaca biserica mica si veche", isi continua Gheorghe povestea. "Ca o prapadisera obuzele si srapnelele in primul razboi, si doar icoanele cele vechi au scapat neatinse, printr-o minune mare. Au scapat de obuz, da' uite ca acu' le prapadeste indiferenta lumii! Si dupa ce biserica a fost gata, viata satului s-a asternut frumoasa si plina, in jurul ei. Uite, imi amintesc cum dupa Set Iovan (Sfantul Ion) baietii incepeau sa umble cu carele prin sat si adunau lemne si faceau foc. Un foc mare, de priveghi, acolo unde e tenterul, la vale, chiar langa biserica.

alt="Cand imbatraneste Dumnezeu" />

Gheorghe Dincea

Si seara, toata lumea, tot satul se aduna acolo si lautarii cantau si se dadea foc. Cat casa era focul de mare. Atunci se lasa Postul de Paste. Si in ziua de Paste, dimineata, se sculau toti, in frunte cu al batran si cu baba, si puneau vin in strachina, tocau paine si urzica. Tocau acolo, in strachina, si puneau jos toporul, se intorceau catre rasarit de soare si se inchinau, luau ou rosu in mana si luau din strachinuta aia paine cu vin in lingurita, si uite asa puneau la Pasti!"
"Si tot in biserica mica, prapadita acum, ne-am cununat eu cu baba", rade Gheorghe inveselit. "Eei, a avut el pamant. Ca eu sunt de sus, de la granita, si el a avut acolo mosie, venea si lucra, si mie mi-a fost drag de el, ca era frumos - se vede si acuma", zice Liubca clipind sugubat. "Si a fost lume multa la nunta noastra, si nunta am facut-o cu muzica rumaneasca din Cosovo. Iar nasul nostru a fost om bogat, a venit cu faetonul de m-a luat pe mine. Stii tu ce-i faetonul, o trasura eleganta cu patru roti! Si purtarea lui in Timoc a plecat de la regina Maria, care a trecut de cateva ori pe la noi. Venea de la Balcic, intr-un faeton argintiu, cu sase cai albi, venea ca sa vada cum traiesc romanii ei din Timoc. Si oamenii atata au iubit-o, ca de atunci, in amintirea ei, orice mireasa la nunta trebuia sa fie purtata numai in faeton".

Satul care palpaie

"Asta a fost atunci, de demult. Dar acuma in sat au mai ramas doar cateva case cu lume in ele, 50 de insi. Acu' jumatate de veac, eram 700. Si in tot anul se pierde o casa, doua. Ai batari mor, copiii nu mai vin, ca au casi in oras, in Vidin. Aici nu mai vine nimeni. Moare al batran, casa se inchide. Palpaie satul nostru ca lumanarea. Si ca noi sunt toate satele de romani. Se clatina, se pierd... Amar de noi, ca am imbatranit, draga domnule! Si de la o vreme, Dumnezeu a imbatranit si El, Bunul! A imbatranit Dumnezeu si nu mai intra nici in biserica surpata, cu sfintii de lemn putreziti si sarmani, nici in satul nostru, care moare de-o moarte inceata si rea, printre colinele astea curate si verzi ca raiul!".
Soarele trecuse demult de zenit si lumina lui aurie parca mai imblanzea oful din glasul lui Gheorghe Dincea si tristetea din ochii Liubcai. N-as mai fi plecat din Colibe. Ceva ma tinea acolo. Ceva mult mai tare decat mine...

Epilog

Cred ca apropierea mea invaluitoare de romanii de la Sud de Dunare se explica si pentru ca in vinele mele curge si sangele lor. Toata viata m-a urmarit imaginea acelui "pramos" misterios, strabunicul meu, Stefan Dumitrescu, romanul stabilit in Bucurestiul lui Carol I, dupa ce plecase, acum mai bine de-un veac, din Timoc, satul de jugul dislocant al bulgarilor. Romanul acela cu mustati mari, care ma privea cu ochii lui cu ape cand jucause si cand vulturesti. Ma privea din fotografiile sepia, neatinse de vreme, cand bunica imi povestea de el ca, in vremea regelui Ferdinand, ajunsese om mare si traise o viata sinuoasa si luminoasa, viata de Crai de Curtea Veche.Pe el, pe pramosul cu care mi se tot repetase ca seman, pe strabunicul acela puternic, il tot cautasem prin satele timocene, prin satele alea cu biserici vechi si darapanate, ca niste bijuterii decrepite. Putea sa fie acolo pramosul, in Colibe, ori in Halvagii, ori in Rabova, cine stie? Duhul lui plutea peste tot, in drumul meu prin Timoc. L-am simtit, m-a atins!...
Si era seara, ma intorceam de acum la Vidin, acolo unde echipa noastra isi stabilise "cartierul general", era seara tarzie, cand mi-am mai amintit ceva. Tot o poveste de-a bunicii mele. Anume, ca acel strabunic al meu, Stefan, fusese intre razboaie unul din ctitorii bisericii Casin din Bucuresti, catedrala cea mare a Unirii, de langa Arcul de Triumf. Si asemeni acelui preot de demult din Halvagii, popa Patru, si pramosul meu a voit sa ramana anonim. Dupa datina veche a romanilor timoceni, care stiau ca osardia pentru ridicarea unei biserici e data de Dumnezeu. Ctitorii nu trebuie sa aiba nume. Si in fiece zi, cand soarele rasare, catarat pe cupolele manastirii Casinului, eu stiu ca o parte din sufletul aspru si razbatator al Timocului romanesc e acolo! Sta, asteapta, binecuvanteaza cu crucea bisericii celei mari pe stramosii mei: neamul nostru din Balcani, cel care de 1500 de ani se incapataneaza sa existe.

Foto: DAN TRASNAI

• Valentin Iacob