marți, 26 august 2008

RELAŢIILE POLITICE BULGARO-ROMÂNE ÎN PERIOADA 1900-1912

1. CONFLICTUL DIN ANUL 1900

Relaţiile diplomatice româno-bulgare ating punctul maxim al tensiunii în anul 1900, când problema macedoneană devine centrul dezbaterilor şi când problema insulei Bujorescu se ascute. Insula Bujorescu apare pe neaşteptate lângă Zimnicea încă din anul 1840, dar nu figurează pe harta din anul 1830. De la an la an această insulă îşi măreşte suprafaţa şi este ocupată de păduri. Din cauza aluviunilor, mai ales atunci când apele Dunării scad, insula începe să se unească cu o altă insulă, care aparţine Bulgariei, iar bulgarii, care se ocupă cu tăiatul copacilor, trec şi pe insula Bujorescu, dar vor fi amendaţi de către autorităţile române.
În anul 1889, guvernul bulgar doreşte delimitarea celor două insule. În anul 1894, insula Bujorescu, exploatată de români şi bulgari, începe să se unească cu ţărmul românesc. Începând din acest moment, bulgarilor li se interzice să taie copaci. În luna martie a anului 1898 guvernul bulgar recunoaşte că insula Bujorescu aparţine României, dar revendică insula Eşek-Adasî, care e bulgărească, dar care începe să se unească cu insula Bujorescu. Cele două guverne nu ajung la o înţelegere în privinţa insulei Eşek-Adasî, unită deja cu Bujorescu, iar în faţa postului de frontieră românesc de pe insula Bujorescu se instalează un post de frontieră bulgar.
Delegaţii bulgari dau de înţeles că guvernul bulgar recunoaşte că acest teritoriu, unit deja cu malul stâng al Dunării, nu mai poate să aparţină Bulgariei şi că guvernul bulgar va fi mulţumit să renunţe la acest teritoriu doar dacă “se va recunoaşte că este teritoriu bulgăresc şi [românii] să le facă concesii în privinţa altor insule”.
În luna august a anului 1899, din cauza creşterii apelor, grănicerii bulgari sunt obligaţi să-şi retragă postul, iar după aceea românii nu îi vor mai lăsa să-l reocupe.
La 26 februarie 1900, premierul bulgar Ivanceov îi spune agentului diplomatic român Nicolae Mişu că va lua legătura cu Tribunalul internaţional de la Haga. La sfârşit, Ivanceov dă de înţeles că va face concesii cu condiţia ca soldaţii bulgari să-şi reocupe postul. În presă începe o campanie vehementă şi Ivanceov se retrage.
Pierderea liniştii în anul 1900 este cauzată de doi factori: schimbarea situaţiei României în sistemul internaţional european şi al Balcanilor. Încă din anul 1883, România începe tratative cu Tripla Alianţă, deşi exista un important grup de politicieni cu o orientare opusă privind politica externă. După crearea blocului politico-militar franco-rus, ocuparea Basarabiei devine şi mai problematică. Normalizarea relaţiilor bulgaro-române pune România într-o situaţie dificilă, deoarece în cazul unui eventual conflict între Tripla Alianţă şi Dubla Alianţă, Bulgaria era de partea Rusiei.
Într-un context internaţional pe cale de înrăutăţire, România caută motive pentru a respecta Bulgaria, să îi arate importanţa sa ca factor balcanic, să stopeze orice acţiuni bulgare privind forţarea rezolvării problemei macedonene într-un moment nefavorabil României. Atitudinea belicoasă a României faţă de Bulgaria este expresia energică a poziţiei româneşti pentru păstrarea statu-quo-ului în Turcia europeană în cazul unei eventuale încălcări a acestuia din partea Bulgariei, lucru la care autorităţile române se aşteptau în primăvara anului 1901.
Problema controversată în legătură cu insula Bujorescu încă nu este rezolvată, când la ordinea zilei apare problema macedoneană. Nu doar în Macedonia, unde cete greceşti, sârbeşti şi bulgăreşti se luptă între ele, dar chiar în ţările balcanice crima este folosită ca un mijloc împotriva adversarului.
Din ordinul Comitetului Macedonean din Sofia aceste crime au ca scop pedepsirea trădătorilor, sancţionarea unor anumiţi adversari politici şi, mai ales, a acelora care prin intermediul presei deconspirau intenţiile şi metodele organizaţiei. Acest lucru va constitui cauza ce va duce la înrăutăţirea relaţiilor dintre România şi Bulgaria.
În anul 1900, din cauza a două atentate, relaţiile bulgaro-române devin şi mai tensionate. În luna februarie este ucis agentul provocator Kiril Fitovski, cel care a trădat existenţa VMOK (Vărhovno Makedono-Odrinski Komitet - Comitetul Suprem pentru Macedonia şi Adrianopole). Câteva luni mai târziu (în luna iunie a aceluiaşi an), este ucis ţânţarul Ştefan Mihăileanu, directorul gimnaziului grecesc din Bucureşti şi redactorul “Peninsulei Balcanice”, care a trădat în mod sistematic organizaţia.
După uciderea lui Mihăileanu, guvernul român trimite cabinetului bulgar o notă aspră, aproape cu caracter ultimativ, în care cerea arestarea preşedintelui VMOK, Boris Sarafov şi a colaboratorilor acestuia, iar în întreaga Bulgarie să se interzică orice manifestare în public a simpatiei faţă de soarta populaţiei macedonene.
VMOK este compromis în Europa şi în lume, iar zeci de mii de bulgari din Bulgaria şi Macedonia sunt lăsaţi fără loc de muncă după alungarea lor din România.
În cazul refuzului îndeplinirii cererilor sale, guvernul român ameninţă cu represalii populaţia bulgară din România. Răspunsul ministrului bulgar de Externe expune părerea potrivit căreia că nu se poate începe urmărirea preşedintelui şi membrilor Comitetului Macedonean până când Tribunalul nu va stabili participarea comitetului la uciderea lui Mihăileanu. Şi celelalte cereri primesc răspuns negativ.
Pentru o perioadă scurtă de timp psihoza războiului ocupă cele două ţări. România nu îşi ascunde pregătirile pentru război. În Bulgaria, VMOK crează cete pentru ajutorul armatei bulgare în cazul unui atac românesc. Guvernul român nu se teme nici înainte şi nici după incident de o invazie a bulgarilor. Ascuţita criză financiară determină cercurile conducătoare româneşti să îndrepte nemulţumirea internă pe încercatul drum al urei naţionaliste. Aprinderea conflictului este însă supusă mult mai mult considerentelor politice externe.
Ca o consecinţă a neînţelegerii cu Bulgaria, România reuşeşte să rezolve problema vamală cu Turcia şi să obţină de la Poartă unele facilităţi pentru aromânii din Macedonia.
În ciuda gradului ridicat al tensiunii, nu se ajunge la război. În anul 1900, un conflict armat româno-bulgar s-ar fi extins în toată Peninsula Balcanică. Teama de război în Balcani este o provocare pentru Rusia şi Austro-Ungaria, care în anul 1897 încheiaseră o înţelegere privins păstrarea statu-quo-ului balcanic. Austro-Ungaria şi Rusia insistă la Bucureşti şi Sofia pentru încetarea conflictului. Sfaturile Marilor Puteri au efect, cu atât mai mult, că o confruntare armată ar fi fost fără rost pentru cele două ţări.
În urma amestecului Austro-Ungariei, într-o nouă notă, cererile româneşti sunt formulate într-o manieră mai blândă. Guvernul bulgar, de asemenea, face concesii, declarând că a comandat începerea urmăririi penale în cazul Mihăileanu.
Conflictul româno-bulgar pune în mişcare şi diplomaţia altor ţări balcanice. În afară de propriile interese, în acţiunile sale pot fi descoperite şi amestecuri străine. Hotărârea Rusiei şi Austro-Ungariei pentru păstrarea statu-quo-ului nu şterge cauzele divergenţelor, nici lupta dată în culise pentru influenţă în Balcani. Pe de o parte, diplomaţia rusească din Sofia şi cea austro-ungară din Bucureşti îşi folosesc autoritatea pentru aplanarea conflictului. Pe de altă parte, ele folosesc conflictul pentru a-şi întări autoritatea în cele două ţări şi în Balcani. În regia Austro-Ungariei, Grecia încheie o convenţie comercială cu România, în care se întâlneşte clauza naţiunii celei mai favorizate.
În anul 1900, în Bulgaria, sunt înfiinţate cete în caz de război cu România. Sub presiunea Marilor puteri, aceste cete sunt desfiinţate, dar câteva cete reuşeşc să capete caracter legal, devenind asociaţii populare de trăgători.
Austro-Ungaria şi Rusia aplanează conflictul, dar tensiunea dintre cele două ţări rămâne.
Cele două ţări fac demonstaţia unei apropieri prin întâlnirea regilor la Abaţa. Misiunea Austro-Ungariei este înlesnită de ostilitatea comună a Greciei şi României faţă de Bulgaria şi Rusia. Apropierea manifestată a celor doi regi are mai degrabă efect pe plan extern, decât urmări privind dezvoltarea relaţiilor internaţionale în Balcani. Serbia propune României o convenţie militară, potrivit căreia cele două ţări trebuie să atace Bulgaria în cazul unei invazii bulgare în Macedonia.
Guvernul român refuză să discute încheierea unei astfel de convenţii cu Serbia, temându-se că poate fi atrasă într-un război şi pentru că nu crede în promisiunile sârbilor. Austro-Ungaria, credincioasă politicii sale de dezbinare a naţionaliştilor balcanici şi, mai ales, nedorind întărirea Serbiei, manifestă o atitudine negativă faţă de legarea politicii româneşti de cea sârbească. Ea sfătuieşte România să respingă propunerea Serbiei, deoarece convenţia ar fi inutilă în cazul independenţei Serbiei faţă de monarhia dualistă şi, în eventualitatea că Serbia s-ar afla sub asediul tunurilor austriece, va fi strivită dacă duce o politică contrară celei dorite de Austro-Ungaria şi România.
Conflictul cu Bulgaria şi propunerea Serbiei constituie motivele efectuării unor sondaje atente de către guvernul român în Germania şi Austro-Ungaria privind o posibilă legătură mai strânsă a politicii acestora de politica balcanică a României. Cu acest scop, în toamna anului 1900, premierul român Carp şi ministrul de Externe Marghiloman vizitează Berlinul şi Viena.
Acolo aceştia au expus câteva variante ale propunerii româneşti şi anume că, un atac bulgar în Macedonia, urmat de unele cuceri de către Bulgaria, ar duce la un atac al României împotriva Bulgariei, caz în care sprijinul Germaniei şi, mai ales, al Austro-Ungariei ar fi necesar şi folositor Triplei Alianţe.
La Berlin şi Viena nu este contestată “dreptatea” României de a cere compensaţii în Cadrilater, dacă Bulgaria primeşte ceva în Macedonia. Dar şi din Balplatz şi Wilhelmstrasse se dă de înţeles destul de clar faptul că, România nu se poate baza pe sprijinul acestora dacă atacă Bulgaria, deoarece acest lucru este în contradicţie cu tratatul încheiat de România cu Tripla Alianţă. Germania chiar exercită presiune asupra Austro-Ungariei, în sensul că aceasta [Austro-Ungaria] nu poate să-şi asume angajamente suplimentare faţă de România fără aprobarea Germaniei, care în acest moment nu este de acord cu acest lucru.
Agentul diplomatic român din Sofia, în urma unei întrevederi cu Gr. Naceovici, se vede obligat să fie de acord cu faptul că în anul 1900 România a făcut o greşeală: “cu o ură aşa de mare împotriva bulgarilor”, i-a împins în “braţele ruşilor”.
Problema privind rezolvarea conflictului cu România intră în programul comun al autorităţilor de introducere a reformelor în Turcia europeană. În anul 1901, în Bulgaria vine la putere guvernul de coaliţie format de două partide rusofile: Partidul Democrat şi Partidul Progresiv-Liberal. Noul cabinet continuă să depună eforturi pentru reformarea vilaietelor turceşti din Europa.
Cabinetul Karavelov-Danev hotărăşte să acţioneze nemijlocit în faţa Marilor puteri, în strânsă colaborare cu Rusia. În locul tolerării activităţii VMOK, cabinetul are intenţia de a exercita un control sever asupra graniţelor şi activităţii VMOK, pentru a înceta trecerea cetelor. Astfel cabinetul consideră să manifeste loialitatea Bulgariei faţă de Imperiul Otoman, să abată atacurile de la faptul că Bulgaria aprobă răscoalele din Macedonia şi Adrianopole, pentru a arăta că situaţia din Turcia europeană este cauzată de dezordini interne, care trebuie corectate prin amestecul Marilor puteri.
Activiştii VMOK sunt arestaţi în noaptea de 23 spre 24 martie 1901 şi sunt eliberaţi abia pe data de 1 august 1901, când Stoian Mihailovski şi gen. Ivan Ţoncev îşi asigură victoria în Al IX-lea Congres al Macedoniei şi Adrianopolelui. Prin înlăturarea lui B. Sarafov şi a tovarăşilor săi de luptă, conducerea trece în mâinile lui St. Mihailovski şi a generalului Ţoncev – oameni apropiaţi ai regelui. Pe de altă parte, în acest fel se răspundea şi pretenţiilor româneşti.
În final, problemele controversate sunt rezolvate. La aceasta contribuie şi dorinţa celor două ţări de a-şi înnoi vechile legături de bună vecinătate. În acest sens, România şi Bulgaria semnează convenţia din februarie 1900, referitoare la convorbirile telefonice, când se ia hotărârea de a se monta un cablu pe fundul Dunării între Giurgiu şi Ruse. La 29 noiembrie, mai este semnată o convenţie referitoare la măsurile necesare privind pescuitul pe Dunăre.
Independent de atacurile opoziţiei, guvernul bulgar caută metode pentru a menţine relaţii bune cu România şi prelungeşte în fiecare an termenul convenţiilor comerciale, potrivit cărora trecerea mărfurilor bulgăreşti în România şi invers, precum şi taxele de paşaport să fie stabilite în acord cu clauza naţiunii celei mai favorizate. În fiecare an, cu ocazia reînnoirii acestei convenţii, guvernul bulgar arată că e gata să înceapă tratative cu România privind încheierea unei înţelegeri comerciale, dar acest lucru nu se realizează. Guvernul lui Ivanceov acţionează mult mai prudent. Ivanceov renunţă la cererea extrădării sătenilor bulgari, fugiţi în România, urmăriţi de autorităţile bulgare pentru participarea acestora la răscoala de la Ruse.
Trebuie remarcat faptul că populaţia bulgară, indiferent de tensiunea dintre Bucureşti şi Sofia, îşi manifesta foarte des sentimentele de recunoştinţă pentru sprijinul pe care România l-a acordat pentru eliberarea Bulgariei de sub robia otomană. În anul 1897, oraşul Gabrovo mulţumeşte autorităţile române pentru ajutorul dat pentru aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Aprilov în Bulgaria. Primăria localităţii Oreahovo, aproape în fiecare an, cu ocazia sărbătoririi eliberării oraşului, îşi arată recunoştinţa faţă de armata română. Ofiţeri şi veterani români merg în excursie sau în pelerinaj la Plevna (Pleven) şi Griviţa.
După ieşirea din închisoare a lui B. Sarafov, Ministerul român de Externe trimite Marilor puteri un memoriu, în care este expusă propaganda MVOK până la eliberarea fostului său preşedinte.
După alegerea noii conduceri a VMK în anul 1901, B. Sarafov călătoreşte la Viena şi Paris pentru a susţine cauza mişcării de eliberare naţională din Macedonia şi Adrianopole şi pentru a căuta sprijin străin. Potrivit concluziilor ministerului de Externe austro-ungar, Sarafov avea de multă vreme intenţia de a merge la Viena pentru a populariza acolo opiniile sale politice. Austro-Ungaria promite întreţinerea personală a lui Sarafov, deoarece acesta ar fi jucat un rol important în viitoarele evenimente macedonene. Sarafov primeşte chiar şi promisiunea de a trăi în Austro-Ungaria sub protecţia Biroului de Informaţii, dar sub un alt nume, un nume străin, pentru a nu supăra Rusia. Sarafov însă declară că va primi bani doar pentru cauză. Tratativele se încheie cu un rezultat negativ.
De la jumătatea lunii mai până la începutul lunii iunie 1902, principele Ferdinand, însoţit de prim-ministrul dr. St. Danev şi de ministrul de război gen. St. Paprikov, efectuează o vizită oficială la curtea ţarului rus din Peterburg. Principele este cu toate onorurile. În timpul vizitei în Rusia, la 31 mai/13 iunie 1902, la curtea din Peterburg este semnat o convenţie militară bulgaro-rusă cu caracter secret.
Aceasta convenţie conţine cinci articole. Iată patru dintre acestea:
- art. 1. Prezenta înţelegere nu urmăreşte scopuri agresive, ci doreşte doar să se opună convenţiei militare dintre Austro-Ungaria şi România, convenţie încheiată în anul 1901;
- art. 2. Prezenta convenţie se referă la acţiuni doar împotriva Austriei şi României şi nu poate să fie îndreptată împotriva Turciei, nici împotriva altui stat balcanic;
- art. 3. Rusia cu toate forţele sale va acţiona pentru păstrarea integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului Bulgariei;
- art. 4. În caz că Bulgaria sau Rusia, sau amândouă aceste ţări vor fi atacate de Austro-Ungaria sau România, sau de cele două ţări sau de Tripla Alianţă, atunci părţile semnatare sunt obligate să-şi folosească toate puterile şi mijloacele în lupta împotriva atacatorilor, fără a se opri până la obţinerea succesului deplin indiferent de jertfele înregistrate.
După cum se vede, convenţia are caracter defensiv şi nu conţine clauze teritoriale. Însă convenţia legalizează prea mult marele amestec al Rusiei în treburile armatei bulgare, lucru de care Ferdinand nu a putut să fie mulţumit.
Convenţia secretă bulgaro-rusă cu caracter militar nu este în contrdicţie cu niciunul dintre punctele politicii balcanice ruseşti. Mai mult, această convenţie este o realizare a acestei politici ruseşti. Delimitarea foarte clară a situaţiilor în care Rusia va intra în război în ajutorul Bulgariei arată că Rusia ar fi permis întreprinderea unor acţiuni ale bulgarilor în Peninsula Balcanică. Convenţia privează Bulgaria de iluziile unui ajutor rusesc în cazul unor asemenea acţiuni. Pe de altă parte, Rusia câştigă de partea sa cea mai puternică armată creştină din Balcani. Poziţia ameninţătoare a României în anul 1900 arată rolul convenţiei pentru Bulgaria în această situaţie.
În felul în care este semnată, convenţia militară bulgaro-rusă este un eşec al încercării principelui Ferdinand de a primi sprijinul Rusiei pentru pregătirea unei acţiuni în Turcia europeană prin intermediul VMOK.
Modul în care România iese din conflict arată faptul că răceala dintre cele două ţări continuă să existe. La îmbunătăţirea relaţiilor bulgaro-române contribuie şi întâlnirea din octombrie 1902, de la Plevna, dintre monarhii celor două ţări, însoţiţi de prim-miniştrii şi miniştrii Afacerilor de Externe.
Aici sunt discutate problemele privind construirea unui pod peste Dunăre, pentru legarea liniilor ferate ale celor două ţări, pentru limitarea amestecului Austro-Ungariei în navigaţia dunăreană; au loc discuţii privind şi problema comercială şi cea a graniţei. Este semnată o convenţie bulgaro-română privind pescuitul.
Manifestările externe ale unor relaţii bulgaro-române normale nu pot să înşele diplomaţii străini.
La începutul anului 1903, reprezentantul diplomatic francez la Bucureşti scrie guvernului său că relaţiile dintre Bulgaria şi România continuă să fie tensionate. De aceeaşi părere este şi agentul diplomatic sârb de la Sofia.
Politica românească are ca scop popularizarea concepţiei sale privind păstrarea echulibrului balcanic. În această direcţie, guvernul român are şi sprijinul opoziţiei. În combinaţie cu această politică, sunt depuse eforturi şi pentru dezvoltarea propagandei româneşti în Macedonia. Între 1870-1902, cheltuielile României pentru finanţarea propagandei româneşti cresc de la 14.000 la 547.029 franci. Aproape în fiecare an sunt acordate şi credite extraordinare, dar din cauza insuficienţei creditelor extraordinare, la începutul anului 1901, propaganda românească în Turcia europeană slăbeşte. Ca urmare a crizei financiare, în Macedonia sunt închise 4 şcoli.
La sfârşitul anului propaganda românească se revigorează din nou.
În anul 1902, secretariatul general al cancelariei sultanului porunceşte să se acorde sprijin deplin tuturor cetăţenilor de origine greacă şi vlahă (română).
Într-o discuţie cu ambasadorul englez în România, Kenedy, premierul român I. Brătianu împărtăşeşte faptul că România se simte foarte nesigură din cauza situaţiei Balcanilor şi că, la fel ca şi celelalte ţări, şi România crede că interesele sale sunt cel mai bine garantate de rivalitatea austro-ungară în Balcani.
România este mai aproape în relaţiile sale de politică externă de celelalte state creştine ale Balcanilor. Asemenea Serbiei, şi România doreşte recunoaşterea populaţiei româneşti din Turcia. În notă se spune că România nu poate să nu se intereseze de soarta acestei populaţii şi că orice acţiune care atinge echilibrul balcanic nu va lăsa România indiferentă.
România acuză Bulgaria de instigare a populaţiei din Turcia europeană. Guvernul român crede că ideea bulgară de autonomie a Macedoniei este doar un paravan, un pas spre unirea acestei regiuni cu Bulgaria. Cu sprijinul activ al puterilor din Tripla Alianţă – Italia, Austro-Ungaria şi Germania, România reuşeşte să obţină prin demersuri din partea turcilor decretul (irade) din 22 mai 1905, prin care aromânii sunt recunoscuţi ca milet – comunitate etnico-religioasă separată.
Politica românească este foarte apropiată de cea grecească. În comunitatea burgheză românească, există părerea generală că este în interesul României ca Turcia să fie destul de puternică pentru a păstra echilibrul în Balcani şi că, cei mai buni prieteni ai turcilor pot să fie doar românii şi turcii.
În acelaşi timp, România nu ajunge la extremele politicii greceşti, ci ocupă o poziţie de aşteptare, fără a face pregătiri speciale şi sondaje în aşteptarea unui conflict bulgaro-turc.
În ajunul evenimentelor din 1908, care vor duce la dobândirea independenţei de către Bulgaria, România va continua politica de aşteptare şi nu va fi de acord cu încheierea unei alianţe cu Turcia îndreptată împotriva Bulgariei.


Vasile Bocai
va urma....

duminică, 10 august 2008

RELATIILE ROMANO-BULGARE INTRE 1828-1887


După războiul ruso-turc din 1828-1829, încheiat prin Pacea de la Adrianopole, bulgarii au continuat să emigreze în Valahia, în special în judeţele Dolj, Romanaţi, Teleorman, Vlaşca, Ialomiţa şi Prahova.
Aceste elemente ce luptau pentru emanciparea Bulgariei, au participat la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Bulgarii din Bucureşti şi din celelalte centre ale Valahiei, în special din Ploieşti, au luat parte activă la revoluţia de la 1848[1]
Douăzeci de ani mai târziu, notabilii bulgari stabiliţi în România, într-un memoriu înaintat Franţei în iunie 1868, arătau:
„Deoarece trăiesc în România liberă, pot prin scris, cât şi prin viu grai, să solicite orice dorinţă pentru conaţionalii săi şi, totodată să arate situaţia grea în care se află fraţii lor de la sud de Dunăre”.[2]
În acelaşi an dar o lună mai târziu, adică în iulie 1868, bulgarul Kazakovici din Alexandria, îi scria conaţionalului său Ivan Kasabov din Bucureşti că în România sunt toate condiţiile ca tineretul bulgar să se instruiască, iar învăţătorul Hristo Zlatiev (Zlatovici) are întreaga libertate din partea autorităţilor să-i înveţe pe copii şi-i face „să se simtă bulgari, chiar dacă sunt născuţi in România”[3]
Marele revoluţionar bulgar Gheorghe Sava Racovski (1821- 1867) a părăsit în 1863 Belgradul, deziluzionat de ezitările sârbilor de a sprijini cauza bulgarilor şi s-a stabilit la Bucureşti unde, cu ajutorul negustorilor bulgari a început, la 8 martie 1864 editarea ziarului „BĂDĂŞNOST” – VIITORUL – care, printre altele, milita pentru prietenia româno-bulgară.
El arăta că România a fost pentru poporul bulgar „un azil liber şi inviolabil, iar casa săteanului român a fost deschisă bulgarului cu cea mai mare ospitalitate”[4]
Publicistul şi revoluţionarul bulgar Liuben Karavelov (1834-79) scria în ziarul editat la Bucureşti în 1869: „SVOBODA”„Trăim într-o ţară pe care o putem numi o a doua Elveţie. România, conform Constituţiei sale liberale, permite tuturor naţionalităţilor, fără deosebire, să se dezvolte liber, să se întărească şi să progreseze, să se dedice comerţului şi să exercite orice muncă, fără nici un fel de oprelişte; pe scurt, România este ţara care a înscris ca deviză cuvintele: «LIBERTATE ŞI CULTURĂ». Noi bulgarii, de asemenea avem deplină libertate, ca naţionalitatea noastră să înflorească, să ne îmbogăţim literatura, să ne apărăm entitatea etnică şi răspicat să ni se audă vocea în toate problemele majore care ne privesc!”[5]
În acelaşi an 1869 a fost întemeiată la Brăila „SOCIETATEA LITERARĂ BULGARĂ”, nucleul care a stat la baza viitoarei ACADEMII BULGARE din 1911.
De asemenea guvernul român a finanţat şi cu bani instituţiile culturale bulgăreşti din România. Astfel, la 18 ianuarie 1868, Asociaţia Intelectualilor a Comunităţii Bulgare din Brăila mulţumea Primăriei din localitate pentru cei 150 de galbeni alocaţi şcolii Bulgare,...„cu cea mai profundă recunoştinţă şi gratitudine pentru această cu adevărat filantropică donaţie.”[6]
Etnicii bulgari din România au avut o contribuţie imensă la renaşterea precum şi la mişcarea de eliberare a patriei lor de origine – Bulgaria.
Astfel,
- în România au apărut primele tipărituri în limba bulgară modernă (Râmnicu Vâlcea, în 1806 - Culegerea lui Sofronie Vraceanski),
- în România au luat naştere primele şcoli bulgăreşti iar în1824 la Braşov, s-a tipărit primul abecedar bulgar,
- în Bucureşti s-a redactat primul proiect al Constituţiei Bulgariei în 1848 şi s-a constituit primul Comitet Central Revoluţionar Bulgar.
- Tot în Bucureşti a luat fiinţă primul parlament neoficial bulgar în1876,
- iar la Brăila s-au pus bazele Academiei Bulgare în 1869.
- În România s-au format şi primele cete de luptători revoluţionari pentru eliberarea Bulgariei încă din 1841.
Până în 1878 pe teritorii româneşti au funcţionat aproape 40 de şcoli în limba bulgară la Bucureşti, Galaţi, Giurgiu, Alexandria, Ploieşti, Bolgrad, Brăila, etc. precum şi în Banatul aflat atunci sub austro-maghiari, la Vinga, Dudeştii Vechi etc., iar la Bolgrad a funcţionat şi primul liceu de limbă bulgară. În această perioadă au fost tipărite peste 300 de titluri de cărţi bulgăreşti, peste 60 de ziare şi reviste, existau 19 de tipografii şi redacţii bulgare; multe dintre ele tipărind şi în româneşte.
În România şi-au găsit adăpost cei mai reprezentativi oameni ai ştiinţei, culturii, literaturii şi ziaristicii bulgare; cei mai de seamă activişti bulgari ai vieţii politice şi revoluţionare, precum: Gheorghe Sava Rakovski, Liuben Karavelov, Vasile Ion Cancea Levski, Hristo Botev şi mulţi alţii. Poporul bulgar a găsit un adăpost şi cea de a doua patrie în România.

Relaţiile româno-bulgare au continuat să fie excelente şi după câştigarea independenţei României şi reapariţia statului bulgar, cu excepţia problemelor privind fixarea graniţei în sectorul Silistra:

- numirea de reprezentanţi diplomatici şi consulari români la Sofia şi Rusciuc (deşi Bulgaria era încă stat vasal Turciei).
a) septembrie 1878 Carol I îl numeşte ca prim agent diplomatic şi consul general la Sofia pe Alexandru Sturdza (fără a mai aştepta beratul Porţii).
b) 28 mai 1879 -îl numeşte consul la Rusciuc pe Alexandru Stoianovici ( fără a anunţa Turcia, care recunoaşte tacit situaţia).

- Răspunsul cneazului Alexandru Battemberg la scrisorile de acreditare ale lui Alexandru Sturdza: "Bulgaria nu va uita niciodată că, în momentele grele, fiii ei au găsit în România ospitalitatea cea mai frăţească şi că eforturile poporului bulgar pentru libertate şi progres au fost totdeauna privite cu o nobilă simpatie de către români"[7]

- Numirea unui agent diplomatic bulgar la Bucureşti, fără a se mai ţine cont de suzeranitatea Turciei.

- Relaţiile comerciale le vor depăşi pe cele cu Serbia,

- În martie 1885 s-a încheiat convenţia poştală româno - bulgară.

Vizitele cneazului Alexandru Battenberg în România, precum şi trecerile lui prin Bucureşti, vizita regelui Carol I la Rusciuc, gesturile de atenţie reciprocă, au dus la consolidarea legăturilor prieteneşti dintre cele două ţări, care au culminat cu propunerea în iunie 1886 din partea cneazului Alexandru Battenberg de constituire a unei Confederaţii Româno-Bulgare ce urma să aibă armata comună în caz de război.

Între 1886-1887 – a fost pregătită în detaliu Unirea României şi Bulgariei sub sceptrul lui Carol I, în forma unei monarhii dualiste de tip austro-ungar.
„Întreaga presă bulgară, mari personalităţi culturale şi politice din ţara vecină, numeroşi cetăţeni de la sudul Dunării au pledat entuziast pentru această unire, care ar fi rupt ireparabil coloana vertebrală a influenţei ruseşti în Balcani”[8].
Din păcate, presiunile şi ameninţările Rusiei la adresa României şi Bulgariei, (ameninţate cu ocuparea militară) au dus la eşecul acestui proiect în 15 iunie 1887.


[1] Constantin Velichi, Participarea bulgarilor la Revoluția burghezo-democratică din 1848 din Valahia, în volumul Bălgarsko-rumânski vrăski, Sofia, 1965.
[2] Arhiva Bibliotecii Naționale „Metodiu și Chiril”, Sofia, fond.154, nr.4,37-38.
[3] Arhiva Bibliotecii Naționale „Metodiu și Chiril”, Sofia, fond.154, nr arh 6, Sofia, f.8
[4] Al. Iordan, Primul ziar bulgaro-român „BĂDĂȘNOST-VIITORUL” în VIAŢA ROMÂNEASCĂ, XXXII(1937),№ 7, p.4.
[5] DOKUMENTI ZA BĂLGARSKATA ISTORIA, vol.V, doc.70
[6] Arhivele Statului Brăila, fond Prefectura Brăila, dosar 149/1868, f.2 – original în limba bulgară.
[7] (Arh. M.A.E.,vol.198, dosar 21,f.4.)
[8] Alex Mihai Stoenescu, Istoria Lovitorilor de Stat în România, vol. 2, Editura RAO-București, 2001, p.83

sâmbătă, 2 august 2008

SLUJBA ÎN LIMBA ROMÂNĂ ÎN BULGARIA

În urmă cu cinci luni (în aprilie 2008), am primit de la prietenul meu din Bulgaria dr. Ivo Gheorghieff, o veste care din păcate nu s-a consemnat şi în mediile din România:
Împlinirea unui an de când Domitian, Mitropolitul Vidinului, permite slujbele în limba română în bisericile din satele româneşti din această parte a Bulgariei.

Istoria bisericilor româneşti


În această zonă românească a Bulgariei, până în prima jumatate a secolului XX, slujba s-a ţinut mereu în limba enoriaşilor, limba română.
Este de menţionat că în ultima perioadă a stăpânirii turceşti, începând cu 1867, preotul unit Samuil Draxin din Petrovăsâla (Banatul, azi sârbesc), a dus o campanie de redeşteptare naţională printre românii din Paşalâcul Vidinului şi de atragere a acestora la Biserica Blajului. În patru ani a reuşit să atragă la Biserica Unită cu Roma 25 de sate româneşti din judeţele Vidin, Plevna şi Vraţa, adică jumătate din populaţia românească din acea zonă şi să ridice şase biserici în care slujeau în româneşte 6 preoţi.
Ignorarea de către România a acţiunii lui Draxin, moartea episcopului de Oradea, ce îl sprijinea în acţiunea sa, precum şi acţiunile proaspăt recunoscutei biserici bulgare, au dus la zădărnicirea stădaniei sale.
Totuşi, în bisericile din satele româneşti s-a mai slujit în limba română înca aproape 50 de ani după constituirea Bulgariei moderne.
Este perioada în care, în aproape toate satele româneşti se construiesc sau se reconstruiesc, de către enoriaşii români, biserici din piatră sau cărămidă, unele adevarate opere de artă.

Menţionez printre altele, bisericile din Gumătareţ, având hramul “Sfinţii Petru şi Pavel” construită între 1910-1916 cu sprijinul regelui Ferdinand de Saxa Coburg al Bulgariei şi unde slujea bătrânul preot Dimitrie, mort în 1920, la vârsta de 110 ani, după cum aflăm din inscripţia de pe cruce, scrisă în româneşte cu litere chirilice, fiind a doua ca mărime din satele româneşti, după cea din Căpitănuţ, construită în 1889 de familia Petrescu din Craiova şi care a avut ca model biserica din Calafat.
În biserica din Gumătareţ s-au mai păstrat câteva cărţi de cult vechi româneşti cu litere chirilice, pe care le-am văzut în anul 2000.


Înlocuirea limbii române în biserică

Dar, începând cu mijlocul deceniului 3 al secolului XX, limba română este scoasă din biserică, iar majoritatea cărţilor de cult în limba română sunt distruse sau înlocuite cu cărţi de cult bulgăreşti.Preoţii români sunt îndepărtaţi şi schimbaţi cu preoţi bulgari, refugiaţi din Macedonia ocupată de sârbi!
Însă cum lucrurile rele se învaţă cel mai uşor, luând ca model ordinul emis de episcopul sârb al Timocului, Melentie Vuic la 18 august 1899 prin care preoţii sârbi erau obligaţi să boteze copiii doar cu nume sârbeşti de pe o anumită listă afişată în toate bisericile, se dă ordin şi de către biserica bulgară, ca preoţii să boteze copiii români doar cu nume bulgăreşti, dupa o listă afişată la Biserică!
În timpul regimului comunist, politica de deznationalizre a românilor a continuat. Ne povesteşte Sandu Cristea Timoc: “Românii din satul Rabova şi altele s-au opus aderării la colhozuri şi renunţarea la proprietatea privată. Există o poezie populară pe care o cânta un bard întârziat din Călinic, Mitko Petrov de „ziua frâsânelului”, a doua zi de Paşti, pe locul sfânt Albotina, nu departe de Dii. Părintele de la biserica din Rabova, Florea lu Căţel, Ion a lu Băzor şi alţii, fiind printre ultimii fugari au fost prinşi de stahanovişti, înfăşuraţi pe o ţeapă ca un burduf şi duşi la Dii aproape 30 de kilometrii ca să fie văzuţi prin satele româneşti timocene ca duşmani al societăţii socialiste. De la această întâmplare ne-a rămas o poezie populară pe care citind-o astăzi rămâi cu impresia că este vorba de o întâmplare din epoca primitivă. După ce s-au dezmeticit, preotul şi ceilalţi s-au întors în sat şi locuitorii care fuseseră deposedaţi de proprietate, cărora li se luaseră vacile, oile, caprele, atelajele trebuiau să joace în horă plângând de bucurie că nu mai au nici o avere şi că de aici înainte proprietatea lor este a partidului comunist...”

Revenirea limbii române


Rabova este o localitate situată la 30 km. de Vidin, cu o populaţie românească, atestată documentar în 1546, în realitate fiind mult mai veche.
În 1910, istoricul aromân Leon T. Boga menţiona 2030 de locuitori români în Rabova, iar în 1940, un raport confidenţial al Ambasadei Române la Sofia, adresat Ministrului Afacerilor Străine al României Grigore Gafencu, menţiona 2454 români în localitate.
Astăzi Rabova mai are sub 600 locuitori.
Biserica veche, în care s-a slujit numai româneşte, a fost demolată după Primul Război Mondial. În 1923 a început construirea unei noi biserici care a fost sfinţită în 1925, an în care, din ordinul lui Alexandăr Tzankov (Prim ministru al Bulgariei între 9 iunie 1923 - 4 ianuarie 1926), slujba în limba română a fost interzisă, iar cărţile de cult în limba română, confiscate şi înlocuite cu cele în slavona veche.
După căderea regimului comunist, noul preot localnic din Rabova, părintele Valentin Gheorghief, a reînceput slujbele în limba română, fără a cere voie de la Mitropolitul Vidinului Domitian, care însă a "îngăduit".
Gumătareţ este o localitate românească din Bulgaria, situată la 15 km de Vidin, pe malul drept al Dunării unde Preotul paroh, părintele Emil Ţenov, localnic român, a fost al doilea preot care a început să oficieze slujba în limba română.
În 1910 Gumătarţul avea 1675 locuitori români (sursă : Leon T. Boga), iar în anul 1940 - 1976 români (raportul confidenţial al Ambasadei României la Sofia).
Astăzi, mai are sub 1200 locuitori români.
Este un sat vechi românesc, în cimitirul de lângă biserică, pe crucile vechi se mai pot descifra inscripţiile în limba română scrise cu litere chirilice
De menţionat şi faptul că ultimul Consul român la Vidin, între 1942 - 1944, Petre Ionescu, era născut la Gumătareţ.
Între 17-20 iunie 2000 a avut loc vizita oficială a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist la Biserica Ortodoxă Bulgară, ca urmare a invitaţiei Sanctității Sale Maxim, Patriarhul Bulgariei, cu prilejul resfinţirii bisericii Sf. Treime a Parohiei Ortodoxe Române din Sofia; slujba a fost ținută împreună de cei doi Patriarhi: Prea Fericitul Teoctist și Sanctitatea Sa Maksim. La Slujba de Resfințire a participat și Primarul de atunci al Sofiei Stefan Sofianski, precum și șeful Departamentului pentru Relațiile cu Românii de peste Hotare, dl. Secretar de Stat Viorel Badea. A doua zi, Prea Fericitul Teoctist a mers împreună cu Patriarhul Maksim în vizită la Vicepreședintele Bulgariei Kovalgiev, contribuind, în felul acesta, la restabilirea relațiilor dintre Patriarhia Bulgară și autoritățile laice bulgare!
Pe 16 ianuarie 2001, conducerea Asociației Vlahilor din Bulgaria prin Președintele ing. Ivan Alexandrov, în numele românilor din Bulgaria, a adresat Sanctităţii Sale Maksim Patriarhul Bulgariei, dorinţa de a se permite oficial slujba în limba româna în bisericile din satele cu populaţie românească. „Noi suntem convinşi că în acest mod cuvântul lui Dumnezeu şi adevărurile Dumnezeeşti vor veni în mod natural, mai direct până la inimile închinătorilor lui Dumnezeu”

O nouă interzicere...

Din păcate, schimbarea politicii Bucureştiului faţă de românii din Bulgaria, odată cu întronarea regimului Iliescu-Năstase la începutul Mileniului III, a avut ca rezultat interzicerea din nou a slujbei în limba română și hărțuirea părintelui Valentin.

Părintele Emil a părăsit parohia Gumătareţ şi Bulgaria iar în locul său a venit un preot bulgar.
În condiţiile în care şeful de la acea vreme al Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni Doru Vasile Ionescu, declara că este complet dezinteresat de soarta bisericii române de peste hotare, că „nu mai suntem în secolul XVIII !” Ministerul Informaţiilor Publice, condus la acea vreme de dl. Vasile Dâncu, a dezaprobat printr-un comunicat, la mijlocul lunii septembrie 2002 actul de discriminare etnică manifestat de Consiliul Eparhiei Vidin (Bulgaria), faţă de preotul român/vlah Valentin Tvetanov Gheorghiev din satul Rabova, judeţul Vidin, acuzat că a oficiat, pentru enoriaşii români/vlahi, slujbele religioase în limba română.
Dezlegare de la Mitropolitul Vidinului.

Lupta pentru recunoaşterea drepturilor românilor din Bulgaria de a avea în biserica slujba în limba română a fost preluată de inimosul doctor Ivo Gheorghief, Preşedintele nou infiinţatei Uniuni a Etnicilor Români din Bulgaria „AVE“, consătean cu părintele Valentin şi fiul fostului Primar al Rabovei, dl. Filip Gheorghief.

Astfel că din 28 martie 2007, Mitropolitul Domitian „permite” slujba în limba română in eparhia sa! O delegaţie formată din: dr.Ivo Filipov Gheorghief – preşedinte al Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria „AVE“, preotul Valentin Gheorghief, paroh la biserica „Înălţarea Domnului“ din Rabova şi consilieri parohiali s-au prezentat în faţa Înalt Prea Sfinţitului Domitian, Mitropolit al Vidinului, unde au primit binecuvântarea arhierească de a sluji în limba română în Biserica din Rabova și în toate bisericile unde se va putea realiza acest lucru (unde există populaţie românească)

În ziua de 28 martie 2008, la Vidin, în prezenta conducerii AVE şi a unui număr de tineri români s-a aniversat UN AN de „permisiune” printr-o slujba la Vidin!
Exemplul Înalt Prea Sfinţitului Domitian al Vidinului ar trebui să fie luat şi de episcopul sârb Justin al Timocului!

ÎNTÂLNIRE DE LUCRU LA MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI ROMÂN




Vineri 1 august 2008, delegaţia Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria “AVE”, compusă din dl. dr. Ivo Gheorghief, preşedinte, d-na Lucica Gheorghief, membru, dl. Ivan Juvetov, preşedintele Centrului Cultural Român din Vidin, însoţiţi de cunoscutul rapsod popular Ion Creţeanu din Craiova şi de subsemnatul din Bucureşti, a avut o întâlnire de lucru cu d-na Luminiţa Matei, Director general Direcţia Generală Relaţii Internaţionale şi Afaceri Europene şi cu d-na Paraschiva DOBRE, Director Direcţia Relaţii Internaţionale, din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.


S-au discutat problema învăţământului în limba română în Bulgaria şi posibilităţile de sprijin din partea M.E.C.T. român.