1. CONFLICTUL DIN ANUL 1900
Relaţiile diplomatice româno-bulgare ating punctul maxim al tensiunii în anul 1900, când problema macedoneană devine centrul dezbaterilor şi când problema insulei Bujorescu se ascute. Insula Bujorescu apare pe neaşteptate lângă Zimnicea încă din anul 1840, dar nu figurează pe harta din anul 1830. De la an la an această insulă îşi măreşte suprafaţa şi este ocupată de păduri. Din cauza aluviunilor, mai ales atunci când apele Dunării scad, insula începe să se unească cu o altă insulă, care aparţine Bulgariei, iar bulgarii, care se ocupă cu tăiatul copacilor, trec şi pe insula Bujorescu, dar vor fi amendaţi de către autorităţile române.
În anul 1889, guvernul bulgar doreşte delimitarea celor două insule. În anul 1894, insula Bujorescu, exploatată de români şi bulgari, începe să se unească cu ţărmul românesc. Începând din acest moment, bulgarilor li se interzice să taie copaci. În luna martie a anului 1898 guvernul bulgar recunoaşte că insula Bujorescu aparţine României, dar revendică insula Eşek-Adasî, care e bulgărească, dar care începe să se unească cu insula Bujorescu. Cele două guverne nu ajung la o înţelegere în privinţa insulei Eşek-Adasî, unită deja cu Bujorescu, iar în faţa postului de frontieră românesc de pe insula Bujorescu se instalează un post de frontieră bulgar.
Delegaţii bulgari dau de înţeles că guvernul bulgar recunoaşte că acest teritoriu, unit deja cu malul stâng al Dunării, nu mai poate să aparţină Bulgariei şi că guvernul bulgar va fi mulţumit să renunţe la acest teritoriu doar dacă “se va recunoaşte că este teritoriu bulgăresc şi [românii] să le facă concesii în privinţa altor insule”.
În luna august a anului 1899, din cauza creşterii apelor, grănicerii bulgari sunt obligaţi să-şi retragă postul, iar după aceea românii nu îi vor mai lăsa să-l reocupe.
La 26 februarie 1900, premierul bulgar Ivanceov îi spune agentului diplomatic român Nicolae Mişu că va lua legătura cu Tribunalul internaţional de la Haga. La sfârşit, Ivanceov dă de înţeles că va face concesii cu condiţia ca soldaţii bulgari să-şi reocupe postul. În presă începe o campanie vehementă şi Ivanceov se retrage.
Pierderea liniştii în anul 1900 este cauzată de doi factori: schimbarea situaţiei României în sistemul internaţional european şi al Balcanilor. Încă din anul 1883, România începe tratative cu Tripla Alianţă, deşi exista un important grup de politicieni cu o orientare opusă privind politica externă. După crearea blocului politico-militar franco-rus, ocuparea Basarabiei devine şi mai problematică. Normalizarea relaţiilor bulgaro-române pune România într-o situaţie dificilă, deoarece în cazul unui eventual conflict între Tripla Alianţă şi Dubla Alianţă, Bulgaria era de partea Rusiei.
Într-un context internaţional pe cale de înrăutăţire, România caută motive pentru a respecta Bulgaria, să îi arate importanţa sa ca factor balcanic, să stopeze orice acţiuni bulgare privind forţarea rezolvării problemei macedonene într-un moment nefavorabil României. Atitudinea belicoasă a României faţă de Bulgaria este expresia energică a poziţiei româneşti pentru păstrarea statu-quo-ului în Turcia europeană în cazul unei eventuale încălcări a acestuia din partea Bulgariei, lucru la care autorităţile române se aşteptau în primăvara anului 1901.
Problema controversată în legătură cu insula Bujorescu încă nu este rezolvată, când la ordinea zilei apare problema macedoneană. Nu doar în Macedonia, unde cete greceşti, sârbeşti şi bulgăreşti se luptă între ele, dar chiar în ţările balcanice crima este folosită ca un mijloc împotriva adversarului.
Din ordinul Comitetului Macedonean din Sofia aceste crime au ca scop pedepsirea trădătorilor, sancţionarea unor anumiţi adversari politici şi, mai ales, a acelora care prin intermediul presei deconspirau intenţiile şi metodele organizaţiei. Acest lucru va constitui cauza ce va duce la înrăutăţirea relaţiilor dintre România şi Bulgaria.
În anul 1900, din cauza a două atentate, relaţiile bulgaro-române devin şi mai tensionate. În luna februarie este ucis agentul provocator Kiril Fitovski, cel care a trădat existenţa VMOK (Vărhovno Makedono-Odrinski Komitet - Comitetul Suprem pentru Macedonia şi Adrianopole). Câteva luni mai târziu (în luna iunie a aceluiaşi an), este ucis ţânţarul Ştefan Mihăileanu, directorul gimnaziului grecesc din Bucureşti şi redactorul “Peninsulei Balcanice”, care a trădat în mod sistematic organizaţia.
După uciderea lui Mihăileanu, guvernul român trimite cabinetului bulgar o notă aspră, aproape cu caracter ultimativ, în care cerea arestarea preşedintelui VMOK, Boris Sarafov şi a colaboratorilor acestuia, iar în întreaga Bulgarie să se interzică orice manifestare în public a simpatiei faţă de soarta populaţiei macedonene.
VMOK este compromis în Europa şi în lume, iar zeci de mii de bulgari din Bulgaria şi Macedonia sunt lăsaţi fără loc de muncă după alungarea lor din România.
În cazul refuzului îndeplinirii cererilor sale, guvernul român ameninţă cu represalii populaţia bulgară din România. Răspunsul ministrului bulgar de Externe expune părerea potrivit căreia că nu se poate începe urmărirea preşedintelui şi membrilor Comitetului Macedonean până când Tribunalul nu va stabili participarea comitetului la uciderea lui Mihăileanu. Şi celelalte cereri primesc răspuns negativ.
Pentru o perioadă scurtă de timp psihoza războiului ocupă cele două ţări. România nu îşi ascunde pregătirile pentru război. În Bulgaria, VMOK crează cete pentru ajutorul armatei bulgare în cazul unui atac românesc. Guvernul român nu se teme nici înainte şi nici după incident de o invazie a bulgarilor. Ascuţita criză financiară determină cercurile conducătoare româneşti să îndrepte nemulţumirea internă pe încercatul drum al urei naţionaliste. Aprinderea conflictului este însă supusă mult mai mult considerentelor politice externe.
Ca o consecinţă a neînţelegerii cu Bulgaria, România reuşeşte să rezolve problema vamală cu Turcia şi să obţină de la Poartă unele facilităţi pentru aromânii din Macedonia.
În ciuda gradului ridicat al tensiunii, nu se ajunge la război. În anul 1900, un conflict armat româno-bulgar s-ar fi extins în toată Peninsula Balcanică. Teama de război în Balcani este o provocare pentru Rusia şi Austro-Ungaria, care în anul 1897 încheiaseră o înţelegere privins păstrarea statu-quo-ului balcanic. Austro-Ungaria şi Rusia insistă la Bucureşti şi Sofia pentru încetarea conflictului. Sfaturile Marilor Puteri au efect, cu atât mai mult, că o confruntare armată ar fi fost fără rost pentru cele două ţări.
În urma amestecului Austro-Ungariei, într-o nouă notă, cererile româneşti sunt formulate într-o manieră mai blândă. Guvernul bulgar, de asemenea, face concesii, declarând că a comandat începerea urmăririi penale în cazul Mihăileanu.
Conflictul româno-bulgar pune în mişcare şi diplomaţia altor ţări balcanice. În afară de propriile interese, în acţiunile sale pot fi descoperite şi amestecuri străine. Hotărârea Rusiei şi Austro-Ungariei pentru păstrarea statu-quo-ului nu şterge cauzele divergenţelor, nici lupta dată în culise pentru influenţă în Balcani. Pe de o parte, diplomaţia rusească din Sofia şi cea austro-ungară din Bucureşti îşi folosesc autoritatea pentru aplanarea conflictului. Pe de altă parte, ele folosesc conflictul pentru a-şi întări autoritatea în cele două ţări şi în Balcani. În regia Austro-Ungariei, Grecia încheie o convenţie comercială cu România, în care se întâlneşte clauza naţiunii celei mai favorizate.
În anul 1900, în Bulgaria, sunt înfiinţate cete în caz de război cu România. Sub presiunea Marilor puteri, aceste cete sunt desfiinţate, dar câteva cete reuşeşc să capete caracter legal, devenind asociaţii populare de trăgători.
Austro-Ungaria şi Rusia aplanează conflictul, dar tensiunea dintre cele două ţări rămâne.
Cele două ţări fac demonstaţia unei apropieri prin întâlnirea regilor la Abaţa. Misiunea Austro-Ungariei este înlesnită de ostilitatea comună a Greciei şi României faţă de Bulgaria şi Rusia. Apropierea manifestată a celor doi regi are mai degrabă efect pe plan extern, decât urmări privind dezvoltarea relaţiilor internaţionale în Balcani. Serbia propune României o convenţie militară, potrivit căreia cele două ţări trebuie să atace Bulgaria în cazul unei invazii bulgare în Macedonia.
Guvernul român refuză să discute încheierea unei astfel de convenţii cu Serbia, temându-se că poate fi atrasă într-un război şi pentru că nu crede în promisiunile sârbilor. Austro-Ungaria, credincioasă politicii sale de dezbinare a naţionaliştilor balcanici şi, mai ales, nedorind întărirea Serbiei, manifestă o atitudine negativă faţă de legarea politicii româneşti de cea sârbească. Ea sfătuieşte România să respingă propunerea Serbiei, deoarece convenţia ar fi inutilă în cazul independenţei Serbiei faţă de monarhia dualistă şi, în eventualitatea că Serbia s-ar afla sub asediul tunurilor austriece, va fi strivită dacă duce o politică contrară celei dorite de Austro-Ungaria şi România.
Conflictul cu Bulgaria şi propunerea Serbiei constituie motivele efectuării unor sondaje atente de către guvernul român în Germania şi Austro-Ungaria privind o posibilă legătură mai strânsă a politicii acestora de politica balcanică a României. Cu acest scop, în toamna anului 1900, premierul român Carp şi ministrul de Externe Marghiloman vizitează Berlinul şi Viena.
Acolo aceştia au expus câteva variante ale propunerii româneşti şi anume că, un atac bulgar în Macedonia, urmat de unele cuceri de către Bulgaria, ar duce la un atac al României împotriva Bulgariei, caz în care sprijinul Germaniei şi, mai ales, al Austro-Ungariei ar fi necesar şi folositor Triplei Alianţe.
La Berlin şi Viena nu este contestată “dreptatea” României de a cere compensaţii în Cadrilater, dacă Bulgaria primeşte ceva în Macedonia. Dar şi din Balplatz şi Wilhelmstrasse se dă de înţeles destul de clar faptul că, România nu se poate baza pe sprijinul acestora dacă atacă Bulgaria, deoarece acest lucru este în contradicţie cu tratatul încheiat de România cu Tripla Alianţă. Germania chiar exercită presiune asupra Austro-Ungariei, în sensul că aceasta [Austro-Ungaria] nu poate să-şi asume angajamente suplimentare faţă de România fără aprobarea Germaniei, care în acest moment nu este de acord cu acest lucru.
Agentul diplomatic român din Sofia, în urma unei întrevederi cu Gr. Naceovici, se vede obligat să fie de acord cu faptul că în anul 1900 România a făcut o greşeală: “cu o ură aşa de mare împotriva bulgarilor”, i-a împins în “braţele ruşilor”.
Problema privind rezolvarea conflictului cu România intră în programul comun al autorităţilor de introducere a reformelor în Turcia europeană. În anul 1901, în Bulgaria vine la putere guvernul de coaliţie format de două partide rusofile: Partidul Democrat şi Partidul Progresiv-Liberal. Noul cabinet continuă să depună eforturi pentru reformarea vilaietelor turceşti din Europa.
Cabinetul Karavelov-Danev hotărăşte să acţioneze nemijlocit în faţa Marilor puteri, în strânsă colaborare cu Rusia. În locul tolerării activităţii VMOK, cabinetul are intenţia de a exercita un control sever asupra graniţelor şi activităţii VMOK, pentru a înceta trecerea cetelor. Astfel cabinetul consideră să manifeste loialitatea Bulgariei faţă de Imperiul Otoman, să abată atacurile de la faptul că Bulgaria aprobă răscoalele din Macedonia şi Adrianopole, pentru a arăta că situaţia din Turcia europeană este cauzată de dezordini interne, care trebuie corectate prin amestecul Marilor puteri.
Activiştii VMOK sunt arestaţi în noaptea de 23 spre 24 martie 1901 şi sunt eliberaţi abia pe data de 1 august 1901, când Stoian Mihailovski şi gen. Ivan Ţoncev îşi asigură victoria în Al IX-lea Congres al Macedoniei şi Adrianopolelui. Prin înlăturarea lui B. Sarafov şi a tovarăşilor săi de luptă, conducerea trece în mâinile lui St. Mihailovski şi a generalului Ţoncev – oameni apropiaţi ai regelui. Pe de altă parte, în acest fel se răspundea şi pretenţiilor româneşti.
În final, problemele controversate sunt rezolvate. La aceasta contribuie şi dorinţa celor două ţări de a-şi înnoi vechile legături de bună vecinătate. În acest sens, România şi Bulgaria semnează convenţia din februarie 1900, referitoare la convorbirile telefonice, când se ia hotărârea de a se monta un cablu pe fundul Dunării între Giurgiu şi Ruse. La 29 noiembrie, mai este semnată o convenţie referitoare la măsurile necesare privind pescuitul pe Dunăre.
Independent de atacurile opoziţiei, guvernul bulgar caută metode pentru a menţine relaţii bune cu România şi prelungeşte în fiecare an termenul convenţiilor comerciale, potrivit cărora trecerea mărfurilor bulgăreşti în România şi invers, precum şi taxele de paşaport să fie stabilite în acord cu clauza naţiunii celei mai favorizate. În fiecare an, cu ocazia reînnoirii acestei convenţii, guvernul bulgar arată că e gata să înceapă tratative cu România privind încheierea unei înţelegeri comerciale, dar acest lucru nu se realizează. Guvernul lui Ivanceov acţionează mult mai prudent. Ivanceov renunţă la cererea extrădării sătenilor bulgari, fugiţi în România, urmăriţi de autorităţile bulgare pentru participarea acestora la răscoala de la Ruse.
Trebuie remarcat faptul că populaţia bulgară, indiferent de tensiunea dintre Bucureşti şi Sofia, îşi manifesta foarte des sentimentele de recunoştinţă pentru sprijinul pe care România l-a acordat pentru eliberarea Bulgariei de sub robia otomană. În anul 1897, oraşul Gabrovo mulţumeşte autorităţile române pentru ajutorul dat pentru aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Aprilov în Bulgaria. Primăria localităţii Oreahovo, aproape în fiecare an, cu ocazia sărbătoririi eliberării oraşului, îşi arată recunoştinţa faţă de armata română. Ofiţeri şi veterani români merg în excursie sau în pelerinaj la Plevna (Pleven) şi Griviţa.
După ieşirea din închisoare a lui B. Sarafov, Ministerul român de Externe trimite Marilor puteri un memoriu, în care este expusă propaganda MVOK până la eliberarea fostului său preşedinte.
După alegerea noii conduceri a VMK în anul 1901, B. Sarafov călătoreşte la Viena şi Paris pentru a susţine cauza mişcării de eliberare naţională din Macedonia şi Adrianopole şi pentru a căuta sprijin străin. Potrivit concluziilor ministerului de Externe austro-ungar, Sarafov avea de multă vreme intenţia de a merge la Viena pentru a populariza acolo opiniile sale politice. Austro-Ungaria promite întreţinerea personală a lui Sarafov, deoarece acesta ar fi jucat un rol important în viitoarele evenimente macedonene. Sarafov primeşte chiar şi promisiunea de a trăi în Austro-Ungaria sub protecţia Biroului de Informaţii, dar sub un alt nume, un nume străin, pentru a nu supăra Rusia. Sarafov însă declară că va primi bani doar pentru cauză. Tratativele se încheie cu un rezultat negativ.
De la jumătatea lunii mai până la începutul lunii iunie 1902, principele Ferdinand, însoţit de prim-ministrul dr. St. Danev şi de ministrul de război gen. St. Paprikov, efectuează o vizită oficială la curtea ţarului rus din Peterburg. Principele este cu toate onorurile. În timpul vizitei în Rusia, la 31 mai/13 iunie 1902, la curtea din Peterburg este semnat o convenţie militară bulgaro-rusă cu caracter secret.
Aceasta convenţie conţine cinci articole. Iată patru dintre acestea:
- art. 1. Prezenta înţelegere nu urmăreşte scopuri agresive, ci doreşte doar să se opună convenţiei militare dintre Austro-Ungaria şi România, convenţie încheiată în anul 1901;
- art. 2. Prezenta convenţie se referă la acţiuni doar împotriva Austriei şi României şi nu poate să fie îndreptată împotriva Turciei, nici împotriva altui stat balcanic;
- art. 3. Rusia cu toate forţele sale va acţiona pentru păstrarea integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului Bulgariei;
- art. 4. În caz că Bulgaria sau Rusia, sau amândouă aceste ţări vor fi atacate de Austro-Ungaria sau România, sau de cele două ţări sau de Tripla Alianţă, atunci părţile semnatare sunt obligate să-şi folosească toate puterile şi mijloacele în lupta împotriva atacatorilor, fără a se opri până la obţinerea succesului deplin indiferent de jertfele înregistrate.
După cum se vede, convenţia are caracter defensiv şi nu conţine clauze teritoriale. Însă convenţia legalizează prea mult marele amestec al Rusiei în treburile armatei bulgare, lucru de care Ferdinand nu a putut să fie mulţumit.
Convenţia secretă bulgaro-rusă cu caracter militar nu este în contrdicţie cu niciunul dintre punctele politicii balcanice ruseşti. Mai mult, această convenţie este o realizare a acestei politici ruseşti. Delimitarea foarte clară a situaţiilor în care Rusia va intra în război în ajutorul Bulgariei arată că Rusia ar fi permis întreprinderea unor acţiuni ale bulgarilor în Peninsula Balcanică. Convenţia privează Bulgaria de iluziile unui ajutor rusesc în cazul unor asemenea acţiuni. Pe de altă parte, Rusia câştigă de partea sa cea mai puternică armată creştină din Balcani. Poziţia ameninţătoare a României în anul 1900 arată rolul convenţiei pentru Bulgaria în această situaţie.
În felul în care este semnată, convenţia militară bulgaro-rusă este un eşec al încercării principelui Ferdinand de a primi sprijinul Rusiei pentru pregătirea unei acţiuni în Turcia europeană prin intermediul VMOK.
Modul în care România iese din conflict arată faptul că răceala dintre cele două ţări continuă să existe. La îmbunătăţirea relaţiilor bulgaro-române contribuie şi întâlnirea din octombrie 1902, de la Plevna, dintre monarhii celor două ţări, însoţiţi de prim-miniştrii şi miniştrii Afacerilor de Externe.
Aici sunt discutate problemele privind construirea unui pod peste Dunăre, pentru legarea liniilor ferate ale celor două ţări, pentru limitarea amestecului Austro-Ungariei în navigaţia dunăreană; au loc discuţii privind şi problema comercială şi cea a graniţei. Este semnată o convenţie bulgaro-română privind pescuitul.
Manifestările externe ale unor relaţii bulgaro-române normale nu pot să înşele diplomaţii străini.
La începutul anului 1903, reprezentantul diplomatic francez la Bucureşti scrie guvernului său că relaţiile dintre Bulgaria şi România continuă să fie tensionate. De aceeaşi părere este şi agentul diplomatic sârb de la Sofia.
Politica românească are ca scop popularizarea concepţiei sale privind păstrarea echulibrului balcanic. În această direcţie, guvernul român are şi sprijinul opoziţiei. În combinaţie cu această politică, sunt depuse eforturi şi pentru dezvoltarea propagandei româneşti în Macedonia. Între 1870-1902, cheltuielile României pentru finanţarea propagandei româneşti cresc de la 14.000 la 547.029 franci. Aproape în fiecare an sunt acordate şi credite extraordinare, dar din cauza insuficienţei creditelor extraordinare, la începutul anului 1901, propaganda românească în Turcia europeană slăbeşte. Ca urmare a crizei financiare, în Macedonia sunt închise 4 şcoli.
La sfârşitul anului propaganda românească se revigorează din nou.
În anul 1902, secretariatul general al cancelariei sultanului porunceşte să se acorde sprijin deplin tuturor cetăţenilor de origine greacă şi vlahă (română).
Într-o discuţie cu ambasadorul englez în România, Kenedy, premierul român I. Brătianu împărtăşeşte faptul că România se simte foarte nesigură din cauza situaţiei Balcanilor şi că, la fel ca şi celelalte ţări, şi România crede că interesele sale sunt cel mai bine garantate de rivalitatea austro-ungară în Balcani.
România este mai aproape în relaţiile sale de politică externă de celelalte state creştine ale Balcanilor. Asemenea Serbiei, şi România doreşte recunoaşterea populaţiei româneşti din Turcia. În notă se spune că România nu poate să nu se intereseze de soarta acestei populaţii şi că orice acţiune care atinge echilibrul balcanic nu va lăsa România indiferentă.
România acuză Bulgaria de instigare a populaţiei din Turcia europeană. Guvernul român crede că ideea bulgară de autonomie a Macedoniei este doar un paravan, un pas spre unirea acestei regiuni cu Bulgaria. Cu sprijinul activ al puterilor din Tripla Alianţă – Italia, Austro-Ungaria şi Germania, România reuşeşte să obţină prin demersuri din partea turcilor decretul (irade) din 22 mai 1905, prin care aromânii sunt recunoscuţi ca milet – comunitate etnico-religioasă separată.
Politica românească este foarte apropiată de cea grecească. În comunitatea burgheză românească, există părerea generală că este în interesul României ca Turcia să fie destul de puternică pentru a păstra echilibrul în Balcani şi că, cei mai buni prieteni ai turcilor pot să fie doar românii şi turcii.
În acelaşi timp, România nu ajunge la extremele politicii greceşti, ci ocupă o poziţie de aşteptare, fără a face pregătiri speciale şi sondaje în aşteptarea unui conflict bulgaro-turc.
În ajunul evenimentelor din 1908, care vor duce la dobândirea independenţei de către Bulgaria, România va continua politica de aşteptare şi nu va fi de acord cu încheierea unei alianţe cu Turcia îndreptată împotriva Bulgariei.
Relaţiile diplomatice româno-bulgare ating punctul maxim al tensiunii în anul 1900, când problema macedoneană devine centrul dezbaterilor şi când problema insulei Bujorescu se ascute. Insula Bujorescu apare pe neaşteptate lângă Zimnicea încă din anul 1840, dar nu figurează pe harta din anul 1830. De la an la an această insulă îşi măreşte suprafaţa şi este ocupată de păduri. Din cauza aluviunilor, mai ales atunci când apele Dunării scad, insula începe să se unească cu o altă insulă, care aparţine Bulgariei, iar bulgarii, care se ocupă cu tăiatul copacilor, trec şi pe insula Bujorescu, dar vor fi amendaţi de către autorităţile române.
În anul 1889, guvernul bulgar doreşte delimitarea celor două insule. În anul 1894, insula Bujorescu, exploatată de români şi bulgari, începe să se unească cu ţărmul românesc. Începând din acest moment, bulgarilor li se interzice să taie copaci. În luna martie a anului 1898 guvernul bulgar recunoaşte că insula Bujorescu aparţine României, dar revendică insula Eşek-Adasî, care e bulgărească, dar care începe să se unească cu insula Bujorescu. Cele două guverne nu ajung la o înţelegere în privinţa insulei Eşek-Adasî, unită deja cu Bujorescu, iar în faţa postului de frontieră românesc de pe insula Bujorescu se instalează un post de frontieră bulgar.
Delegaţii bulgari dau de înţeles că guvernul bulgar recunoaşte că acest teritoriu, unit deja cu malul stâng al Dunării, nu mai poate să aparţină Bulgariei şi că guvernul bulgar va fi mulţumit să renunţe la acest teritoriu doar dacă “se va recunoaşte că este teritoriu bulgăresc şi [românii] să le facă concesii în privinţa altor insule”.
În luna august a anului 1899, din cauza creşterii apelor, grănicerii bulgari sunt obligaţi să-şi retragă postul, iar după aceea românii nu îi vor mai lăsa să-l reocupe.
La 26 februarie 1900, premierul bulgar Ivanceov îi spune agentului diplomatic român Nicolae Mişu că va lua legătura cu Tribunalul internaţional de la Haga. La sfârşit, Ivanceov dă de înţeles că va face concesii cu condiţia ca soldaţii bulgari să-şi reocupe postul. În presă începe o campanie vehementă şi Ivanceov se retrage.
Pierderea liniştii în anul 1900 este cauzată de doi factori: schimbarea situaţiei României în sistemul internaţional european şi al Balcanilor. Încă din anul 1883, România începe tratative cu Tripla Alianţă, deşi exista un important grup de politicieni cu o orientare opusă privind politica externă. După crearea blocului politico-militar franco-rus, ocuparea Basarabiei devine şi mai problematică. Normalizarea relaţiilor bulgaro-române pune România într-o situaţie dificilă, deoarece în cazul unui eventual conflict între Tripla Alianţă şi Dubla Alianţă, Bulgaria era de partea Rusiei.
Într-un context internaţional pe cale de înrăutăţire, România caută motive pentru a respecta Bulgaria, să îi arate importanţa sa ca factor balcanic, să stopeze orice acţiuni bulgare privind forţarea rezolvării problemei macedonene într-un moment nefavorabil României. Atitudinea belicoasă a României faţă de Bulgaria este expresia energică a poziţiei româneşti pentru păstrarea statu-quo-ului în Turcia europeană în cazul unei eventuale încălcări a acestuia din partea Bulgariei, lucru la care autorităţile române se aşteptau în primăvara anului 1901.
Problema controversată în legătură cu insula Bujorescu încă nu este rezolvată, când la ordinea zilei apare problema macedoneană. Nu doar în Macedonia, unde cete greceşti, sârbeşti şi bulgăreşti se luptă între ele, dar chiar în ţările balcanice crima este folosită ca un mijloc împotriva adversarului.
Din ordinul Comitetului Macedonean din Sofia aceste crime au ca scop pedepsirea trădătorilor, sancţionarea unor anumiţi adversari politici şi, mai ales, a acelora care prin intermediul presei deconspirau intenţiile şi metodele organizaţiei. Acest lucru va constitui cauza ce va duce la înrăutăţirea relaţiilor dintre România şi Bulgaria.
În anul 1900, din cauza a două atentate, relaţiile bulgaro-române devin şi mai tensionate. În luna februarie este ucis agentul provocator Kiril Fitovski, cel care a trădat existenţa VMOK (Vărhovno Makedono-Odrinski Komitet - Comitetul Suprem pentru Macedonia şi Adrianopole). Câteva luni mai târziu (în luna iunie a aceluiaşi an), este ucis ţânţarul Ştefan Mihăileanu, directorul gimnaziului grecesc din Bucureşti şi redactorul “Peninsulei Balcanice”, care a trădat în mod sistematic organizaţia.
După uciderea lui Mihăileanu, guvernul român trimite cabinetului bulgar o notă aspră, aproape cu caracter ultimativ, în care cerea arestarea preşedintelui VMOK, Boris Sarafov şi a colaboratorilor acestuia, iar în întreaga Bulgarie să se interzică orice manifestare în public a simpatiei faţă de soarta populaţiei macedonene.
VMOK este compromis în Europa şi în lume, iar zeci de mii de bulgari din Bulgaria şi Macedonia sunt lăsaţi fără loc de muncă după alungarea lor din România.
În cazul refuzului îndeplinirii cererilor sale, guvernul român ameninţă cu represalii populaţia bulgară din România. Răspunsul ministrului bulgar de Externe expune părerea potrivit căreia că nu se poate începe urmărirea preşedintelui şi membrilor Comitetului Macedonean până când Tribunalul nu va stabili participarea comitetului la uciderea lui Mihăileanu. Şi celelalte cereri primesc răspuns negativ.
Pentru o perioadă scurtă de timp psihoza războiului ocupă cele două ţări. România nu îşi ascunde pregătirile pentru război. În Bulgaria, VMOK crează cete pentru ajutorul armatei bulgare în cazul unui atac românesc. Guvernul român nu se teme nici înainte şi nici după incident de o invazie a bulgarilor. Ascuţita criză financiară determină cercurile conducătoare româneşti să îndrepte nemulţumirea internă pe încercatul drum al urei naţionaliste. Aprinderea conflictului este însă supusă mult mai mult considerentelor politice externe.
Ca o consecinţă a neînţelegerii cu Bulgaria, România reuşeşte să rezolve problema vamală cu Turcia şi să obţină de la Poartă unele facilităţi pentru aromânii din Macedonia.
În ciuda gradului ridicat al tensiunii, nu se ajunge la război. În anul 1900, un conflict armat româno-bulgar s-ar fi extins în toată Peninsula Balcanică. Teama de război în Balcani este o provocare pentru Rusia şi Austro-Ungaria, care în anul 1897 încheiaseră o înţelegere privins păstrarea statu-quo-ului balcanic. Austro-Ungaria şi Rusia insistă la Bucureşti şi Sofia pentru încetarea conflictului. Sfaturile Marilor Puteri au efect, cu atât mai mult, că o confruntare armată ar fi fost fără rost pentru cele două ţări.
În urma amestecului Austro-Ungariei, într-o nouă notă, cererile româneşti sunt formulate într-o manieră mai blândă. Guvernul bulgar, de asemenea, face concesii, declarând că a comandat începerea urmăririi penale în cazul Mihăileanu.
Conflictul româno-bulgar pune în mişcare şi diplomaţia altor ţări balcanice. În afară de propriile interese, în acţiunile sale pot fi descoperite şi amestecuri străine. Hotărârea Rusiei şi Austro-Ungariei pentru păstrarea statu-quo-ului nu şterge cauzele divergenţelor, nici lupta dată în culise pentru influenţă în Balcani. Pe de o parte, diplomaţia rusească din Sofia şi cea austro-ungară din Bucureşti îşi folosesc autoritatea pentru aplanarea conflictului. Pe de altă parte, ele folosesc conflictul pentru a-şi întări autoritatea în cele două ţări şi în Balcani. În regia Austro-Ungariei, Grecia încheie o convenţie comercială cu România, în care se întâlneşte clauza naţiunii celei mai favorizate.
În anul 1900, în Bulgaria, sunt înfiinţate cete în caz de război cu România. Sub presiunea Marilor puteri, aceste cete sunt desfiinţate, dar câteva cete reuşeşc să capete caracter legal, devenind asociaţii populare de trăgători.
Austro-Ungaria şi Rusia aplanează conflictul, dar tensiunea dintre cele două ţări rămâne.
Cele două ţări fac demonstaţia unei apropieri prin întâlnirea regilor la Abaţa. Misiunea Austro-Ungariei este înlesnită de ostilitatea comună a Greciei şi României faţă de Bulgaria şi Rusia. Apropierea manifestată a celor doi regi are mai degrabă efect pe plan extern, decât urmări privind dezvoltarea relaţiilor internaţionale în Balcani. Serbia propune României o convenţie militară, potrivit căreia cele două ţări trebuie să atace Bulgaria în cazul unei invazii bulgare în Macedonia.
Guvernul român refuză să discute încheierea unei astfel de convenţii cu Serbia, temându-se că poate fi atrasă într-un război şi pentru că nu crede în promisiunile sârbilor. Austro-Ungaria, credincioasă politicii sale de dezbinare a naţionaliştilor balcanici şi, mai ales, nedorind întărirea Serbiei, manifestă o atitudine negativă faţă de legarea politicii româneşti de cea sârbească. Ea sfătuieşte România să respingă propunerea Serbiei, deoarece convenţia ar fi inutilă în cazul independenţei Serbiei faţă de monarhia dualistă şi, în eventualitatea că Serbia s-ar afla sub asediul tunurilor austriece, va fi strivită dacă duce o politică contrară celei dorite de Austro-Ungaria şi România.
Conflictul cu Bulgaria şi propunerea Serbiei constituie motivele efectuării unor sondaje atente de către guvernul român în Germania şi Austro-Ungaria privind o posibilă legătură mai strânsă a politicii acestora de politica balcanică a României. Cu acest scop, în toamna anului 1900, premierul român Carp şi ministrul de Externe Marghiloman vizitează Berlinul şi Viena.
Acolo aceştia au expus câteva variante ale propunerii româneşti şi anume că, un atac bulgar în Macedonia, urmat de unele cuceri de către Bulgaria, ar duce la un atac al României împotriva Bulgariei, caz în care sprijinul Germaniei şi, mai ales, al Austro-Ungariei ar fi necesar şi folositor Triplei Alianţe.
La Berlin şi Viena nu este contestată “dreptatea” României de a cere compensaţii în Cadrilater, dacă Bulgaria primeşte ceva în Macedonia. Dar şi din Balplatz şi Wilhelmstrasse se dă de înţeles destul de clar faptul că, România nu se poate baza pe sprijinul acestora dacă atacă Bulgaria, deoarece acest lucru este în contradicţie cu tratatul încheiat de România cu Tripla Alianţă. Germania chiar exercită presiune asupra Austro-Ungariei, în sensul că aceasta [Austro-Ungaria] nu poate să-şi asume angajamente suplimentare faţă de România fără aprobarea Germaniei, care în acest moment nu este de acord cu acest lucru.
Agentul diplomatic român din Sofia, în urma unei întrevederi cu Gr. Naceovici, se vede obligat să fie de acord cu faptul că în anul 1900 România a făcut o greşeală: “cu o ură aşa de mare împotriva bulgarilor”, i-a împins în “braţele ruşilor”.
Problema privind rezolvarea conflictului cu România intră în programul comun al autorităţilor de introducere a reformelor în Turcia europeană. În anul 1901, în Bulgaria vine la putere guvernul de coaliţie format de două partide rusofile: Partidul Democrat şi Partidul Progresiv-Liberal. Noul cabinet continuă să depună eforturi pentru reformarea vilaietelor turceşti din Europa.
Cabinetul Karavelov-Danev hotărăşte să acţioneze nemijlocit în faţa Marilor puteri, în strânsă colaborare cu Rusia. În locul tolerării activităţii VMOK, cabinetul are intenţia de a exercita un control sever asupra graniţelor şi activităţii VMOK, pentru a înceta trecerea cetelor. Astfel cabinetul consideră să manifeste loialitatea Bulgariei faţă de Imperiul Otoman, să abată atacurile de la faptul că Bulgaria aprobă răscoalele din Macedonia şi Adrianopole, pentru a arăta că situaţia din Turcia europeană este cauzată de dezordini interne, care trebuie corectate prin amestecul Marilor puteri.
Activiştii VMOK sunt arestaţi în noaptea de 23 spre 24 martie 1901 şi sunt eliberaţi abia pe data de 1 august 1901, când Stoian Mihailovski şi gen. Ivan Ţoncev îşi asigură victoria în Al IX-lea Congres al Macedoniei şi Adrianopolelui. Prin înlăturarea lui B. Sarafov şi a tovarăşilor săi de luptă, conducerea trece în mâinile lui St. Mihailovski şi a generalului Ţoncev – oameni apropiaţi ai regelui. Pe de altă parte, în acest fel se răspundea şi pretenţiilor româneşti.
În final, problemele controversate sunt rezolvate. La aceasta contribuie şi dorinţa celor două ţări de a-şi înnoi vechile legături de bună vecinătate. În acest sens, România şi Bulgaria semnează convenţia din februarie 1900, referitoare la convorbirile telefonice, când se ia hotărârea de a se monta un cablu pe fundul Dunării între Giurgiu şi Ruse. La 29 noiembrie, mai este semnată o convenţie referitoare la măsurile necesare privind pescuitul pe Dunăre.
Independent de atacurile opoziţiei, guvernul bulgar caută metode pentru a menţine relaţii bune cu România şi prelungeşte în fiecare an termenul convenţiilor comerciale, potrivit cărora trecerea mărfurilor bulgăreşti în România şi invers, precum şi taxele de paşaport să fie stabilite în acord cu clauza naţiunii celei mai favorizate. În fiecare an, cu ocazia reînnoirii acestei convenţii, guvernul bulgar arată că e gata să înceapă tratative cu România privind încheierea unei înţelegeri comerciale, dar acest lucru nu se realizează. Guvernul lui Ivanceov acţionează mult mai prudent. Ivanceov renunţă la cererea extrădării sătenilor bulgari, fugiţi în România, urmăriţi de autorităţile bulgare pentru participarea acestora la răscoala de la Ruse.
Trebuie remarcat faptul că populaţia bulgară, indiferent de tensiunea dintre Bucureşti şi Sofia, îşi manifesta foarte des sentimentele de recunoştinţă pentru sprijinul pe care România l-a acordat pentru eliberarea Bulgariei de sub robia otomană. În anul 1897, oraşul Gabrovo mulţumeşte autorităţile române pentru ajutorul dat pentru aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Aprilov în Bulgaria. Primăria localităţii Oreahovo, aproape în fiecare an, cu ocazia sărbătoririi eliberării oraşului, îşi arată recunoştinţa faţă de armata română. Ofiţeri şi veterani români merg în excursie sau în pelerinaj la Plevna (Pleven) şi Griviţa.
După ieşirea din închisoare a lui B. Sarafov, Ministerul român de Externe trimite Marilor puteri un memoriu, în care este expusă propaganda MVOK până la eliberarea fostului său preşedinte.
După alegerea noii conduceri a VMK în anul 1901, B. Sarafov călătoreşte la Viena şi Paris pentru a susţine cauza mişcării de eliberare naţională din Macedonia şi Adrianopole şi pentru a căuta sprijin străin. Potrivit concluziilor ministerului de Externe austro-ungar, Sarafov avea de multă vreme intenţia de a merge la Viena pentru a populariza acolo opiniile sale politice. Austro-Ungaria promite întreţinerea personală a lui Sarafov, deoarece acesta ar fi jucat un rol important în viitoarele evenimente macedonene. Sarafov primeşte chiar şi promisiunea de a trăi în Austro-Ungaria sub protecţia Biroului de Informaţii, dar sub un alt nume, un nume străin, pentru a nu supăra Rusia. Sarafov însă declară că va primi bani doar pentru cauză. Tratativele se încheie cu un rezultat negativ.
De la jumătatea lunii mai până la începutul lunii iunie 1902, principele Ferdinand, însoţit de prim-ministrul dr. St. Danev şi de ministrul de război gen. St. Paprikov, efectuează o vizită oficială la curtea ţarului rus din Peterburg. Principele este cu toate onorurile. În timpul vizitei în Rusia, la 31 mai/13 iunie 1902, la curtea din Peterburg este semnat o convenţie militară bulgaro-rusă cu caracter secret.
Aceasta convenţie conţine cinci articole. Iată patru dintre acestea:
- art. 1. Prezenta înţelegere nu urmăreşte scopuri agresive, ci doreşte doar să se opună convenţiei militare dintre Austro-Ungaria şi România, convenţie încheiată în anul 1901;
- art. 2. Prezenta convenţie se referă la acţiuni doar împotriva Austriei şi României şi nu poate să fie îndreptată împotriva Turciei, nici împotriva altui stat balcanic;
- art. 3. Rusia cu toate forţele sale va acţiona pentru păstrarea integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului Bulgariei;
- art. 4. În caz că Bulgaria sau Rusia, sau amândouă aceste ţări vor fi atacate de Austro-Ungaria sau România, sau de cele două ţări sau de Tripla Alianţă, atunci părţile semnatare sunt obligate să-şi folosească toate puterile şi mijloacele în lupta împotriva atacatorilor, fără a se opri până la obţinerea succesului deplin indiferent de jertfele înregistrate.
După cum se vede, convenţia are caracter defensiv şi nu conţine clauze teritoriale. Însă convenţia legalizează prea mult marele amestec al Rusiei în treburile armatei bulgare, lucru de care Ferdinand nu a putut să fie mulţumit.
Convenţia secretă bulgaro-rusă cu caracter militar nu este în contrdicţie cu niciunul dintre punctele politicii balcanice ruseşti. Mai mult, această convenţie este o realizare a acestei politici ruseşti. Delimitarea foarte clară a situaţiilor în care Rusia va intra în război în ajutorul Bulgariei arată că Rusia ar fi permis întreprinderea unor acţiuni ale bulgarilor în Peninsula Balcanică. Convenţia privează Bulgaria de iluziile unui ajutor rusesc în cazul unor asemenea acţiuni. Pe de altă parte, Rusia câştigă de partea sa cea mai puternică armată creştină din Balcani. Poziţia ameninţătoare a României în anul 1900 arată rolul convenţiei pentru Bulgaria în această situaţie.
În felul în care este semnată, convenţia militară bulgaro-rusă este un eşec al încercării principelui Ferdinand de a primi sprijinul Rusiei pentru pregătirea unei acţiuni în Turcia europeană prin intermediul VMOK.
Modul în care România iese din conflict arată faptul că răceala dintre cele două ţări continuă să existe. La îmbunătăţirea relaţiilor bulgaro-române contribuie şi întâlnirea din octombrie 1902, de la Plevna, dintre monarhii celor două ţări, însoţiţi de prim-miniştrii şi miniştrii Afacerilor de Externe.
Aici sunt discutate problemele privind construirea unui pod peste Dunăre, pentru legarea liniilor ferate ale celor două ţări, pentru limitarea amestecului Austro-Ungariei în navigaţia dunăreană; au loc discuţii privind şi problema comercială şi cea a graniţei. Este semnată o convenţie bulgaro-română privind pescuitul.
Manifestările externe ale unor relaţii bulgaro-române normale nu pot să înşele diplomaţii străini.
La începutul anului 1903, reprezentantul diplomatic francez la Bucureşti scrie guvernului său că relaţiile dintre Bulgaria şi România continuă să fie tensionate. De aceeaşi părere este şi agentul diplomatic sârb de la Sofia.
Politica românească are ca scop popularizarea concepţiei sale privind păstrarea echulibrului balcanic. În această direcţie, guvernul român are şi sprijinul opoziţiei. În combinaţie cu această politică, sunt depuse eforturi şi pentru dezvoltarea propagandei româneşti în Macedonia. Între 1870-1902, cheltuielile României pentru finanţarea propagandei româneşti cresc de la 14.000 la 547.029 franci. Aproape în fiecare an sunt acordate şi credite extraordinare, dar din cauza insuficienţei creditelor extraordinare, la începutul anului 1901, propaganda românească în Turcia europeană slăbeşte. Ca urmare a crizei financiare, în Macedonia sunt închise 4 şcoli.
La sfârşitul anului propaganda românească se revigorează din nou.
În anul 1902, secretariatul general al cancelariei sultanului porunceşte să se acorde sprijin deplin tuturor cetăţenilor de origine greacă şi vlahă (română).
Într-o discuţie cu ambasadorul englez în România, Kenedy, premierul român I. Brătianu împărtăşeşte faptul că România se simte foarte nesigură din cauza situaţiei Balcanilor şi că, la fel ca şi celelalte ţări, şi România crede că interesele sale sunt cel mai bine garantate de rivalitatea austro-ungară în Balcani.
România este mai aproape în relaţiile sale de politică externă de celelalte state creştine ale Balcanilor. Asemenea Serbiei, şi România doreşte recunoaşterea populaţiei româneşti din Turcia. În notă se spune că România nu poate să nu se intereseze de soarta acestei populaţii şi că orice acţiune care atinge echilibrul balcanic nu va lăsa România indiferentă.
România acuză Bulgaria de instigare a populaţiei din Turcia europeană. Guvernul român crede că ideea bulgară de autonomie a Macedoniei este doar un paravan, un pas spre unirea acestei regiuni cu Bulgaria. Cu sprijinul activ al puterilor din Tripla Alianţă – Italia, Austro-Ungaria şi Germania, România reuşeşte să obţină prin demersuri din partea turcilor decretul (irade) din 22 mai 1905, prin care aromânii sunt recunoscuţi ca milet – comunitate etnico-religioasă separată.
Politica românească este foarte apropiată de cea grecească. În comunitatea burgheză românească, există părerea generală că este în interesul României ca Turcia să fie destul de puternică pentru a păstra echilibrul în Balcani şi că, cei mai buni prieteni ai turcilor pot să fie doar românii şi turcii.
În acelaşi timp, România nu ajunge la extremele politicii greceşti, ci ocupă o poziţie de aşteptare, fără a face pregătiri speciale şi sondaje în aşteptarea unui conflict bulgaro-turc.
În ajunul evenimentelor din 1908, care vor duce la dobândirea independenţei de către Bulgaria, România va continua politica de aşteptare şi nu va fi de acord cu încheierea unei alianţe cu Turcia îndreptată împotriva Bulgariei.
Vasile Bocai
va urma....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu