Romanii din Bulgaria

In nordul Bulgariei exista doua comunitati romanesti, care se diferentiaza etnografic. Romanii timoceni traiesc in regiunea dintre Vidin si Timoc, in zona bulgareasca si sunt localizati compact in 31 de sate, in orasul Bregova, punctul de granita cu Serbia, si in orasul Vidin (numit de romani Dii). Din estimarile asociatiilor romanesti, numarul acestora ar fi fost candva de 125.000-130.000, iar in intreaga Bulgarie de 300.000. Cifrele nu mai sunt actuale intrucat peste 50% din populatia rurala din regiunea nordica a Bulgariei a emigrat in strainatate sau a plecat catre marile orase din Bulgaria. De la Lom catre Silistra, in regiunile Montana, Vrata, Pleven, Lovech, Veliko Tarnovo, Ruse si Silistra, cu preponderenta in Vrata, Plevna si Veliko Tarnovo, se afla aproape 100 de sate locuite, in proportii diferite, de la 10 % la 80 %, de populatie de origine romana. La recensamantul din anul 1905 au fost recenzati 89.847 romani, iar in anul 1910 - 96.502. Conform recensamantului din anul 1920 existau 75.065 romani, iar in anul 1926 - 83.746. In recensamintele oficiale actuale din Bulgaria, de pilda in cel din anul 2001 - in care populatia romaneasca e divizata in mod tendentios in doua categorii distincte, vlahi si romani -, numarul acestora este de numai 10.566 de „vlasi" si 1.088 de romani.

In regiunea satelor de padureni din Timoc, la 20 km de Vidin, pe drumul care duce de la Gradet spre satul Rabova, exista o poiana cunoscuta sub numele de Albotina sau, asa cum spun localnicii, La manastire. Memoria acestui toponim spiritual e puternic inradacinata in mentalul colectiv al romanilor timoceni.

In poiana Albotina, la fosta manastire rupestra, datand din epoca medievala, astazi distrusa, romanii se aduna in fiecare an, in cea de a doua zi a Sfintelor Sarbatori de Pasti, si asta fara incetare de cateva bune sute de ani.

Date istorice despre manastirea sapata in calcar, ale carei ruine strajuiesc poiana, nu exista. Ramane deci, in lipsa unor studii si cercetari de istoria artei si arhitectura, un camp liber speculatiilor.

„ (...) manastirea Albotina, asa zisa, de unde o fi venit vorbele nu stiu de Albotina, dar se spune ca, cica, Albotina ar veni dintr-un bot alb, adica un colt de piatra care avea culoare alba la tot acest peisaj frumos verde si, si toate culorile. Si de aici ar fi venit si cuvantul de Albotina. Dar cert este ca poarta numele la un sat Albotina, care a fost sat roman sau cum se obisnuieste este sat latin. Nu exista cercetari istorice sau arheologice. Totul ce va spun acuma se transmite din gura in gura, de la copii la nepoti, de la tati la copii si asa mai departe. Se stie cu certitudine ca aicea manastirea este sapata in piatra. Sunt manastiri si langa Ivanovo, sapate tot cam in perioada aceea, langa Ruse. Acele manastiri se spune ca au fost din perioada de cand se primea crestinismul pe meleagurile astea. Eu nu pot sa confirm aceasta teorie, nu pot nici sa neg, este transmisa". (Ivo Gheorghiev - presedintele Uniunii Etnicilor Romani din Bulgaria - AVE).

„La Albotina a existat un ansamblu manastiresc, functional in secolele XIII-XIV, conform inscriptiilor si obiectelor gasite. Istoria locului este strans legata de vremea legendara a primilor Basarabi, intemeietori de tara. Localnicii intelectuali ai comunitatii romanilor timoceni, ne asigura ca in aceste locuri a vietuit fata lui Basarab Intaiul, Elena, casatorita cu tarul Ivan Alexandru, se pare pe la 1322. Atat Basarab Intaiul, cat si fiul sau, Nicolae Alexandru, au incercat, prin alianta familiala cu tarii bulgari si sarbi, sa asigure stabilitatea zonei impotriva maghiarilor si turcilor. La 1335, tarul Ivan Alexandru isi alege o noua sotie, o evreica pe nume Sara, iar Elena se calugareste, sub numele Teodora, retragandu-se la o manastire de langa Albotina. Mai apoi, urmasul lui Ivan Alexandru si al Elenei, Ioan Stracimir, se casatoreste la randul sau cu fata lui Nicolae Alexandru Basarab, verisoara sa" (P.P. Panaitescu, Istoria Romanilor, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1943, pp. 75-76).

Urmele sapate in roca de calcar a vechii manastirii se afla la o altitudine de aproximativ 25 de metri fata de poiana, avand forme bizantine. Se pare ca a fost un complex de chilii, in jurul unei biserici cu doua nave. Fatada manastirii era probabil realizata din lemn, putandu-se observa si astazi, in piatra, gaurile de sustinere pentru stalpi. Manastirea, aflata la jumatatea inaltimii dealului in care a fost sapata, avea avantajul ca era aparata de vant. Dar amplasarea deasupra poienei, intr-un spatiu deschis, a permis accesul si, implicit, distrugerea manastirii. Astazi, din picturi nu se mai poate deslusi nimic, totul este fie distrus, fie afumat pana la indistinctie. In fata chiliilor se afla gauri sapate in piatra, amplasate cate una, doua sau trei, unde au fost inmormantati calugari, in total 29. De asemenea, se pare ca ar fi existat, jos, in poiana, un cimitir in care ar fi fost inmormantati pelerinii care, bolnavi fiind, si sperand in harul vindecator al manastirii, si-ar fi gasit aici sfarsitul. - date oferite de Emil Tarcomnicu, cercetator, Institutul de Etnografie si Folclor C. Brailoiu, Bucuresti