Romanii din Bulgaria

Din Formula AS.

Urme : Horele mute

In Bulgaria sunt peste o suta de mii de romani. Uitati, parasiti, ignorati de tara mama, a carei limba o vorbesc. Nici un stat din lume nu-si dispretuieste cu atata inconstienta radacinile istorice

La sud de Dunare

Taranul nu stia ce vrea jandarmul de la el. Il vazuse doar ca se tine la cativa pasi in urma lui, de cand iesise cu boii pe poarta. La inceput s-a gandit ca ar putea sa fie ceva la mijloc, dar, in ultimul timp, nu mai gresise cu nimic. Facea acum ceva rau? Isi ducea, ca in fiecare seara, boii la adapat, la Dunare. Boii erau ai lui. Se straduise din greu sa ii aiba, si acum ingrijea de ei cu tot dragul, pentru ca erau singura lui avere si singurul sprijin la munca pamantului. Ca adapa boii la Dunare, iarasi nu era nimic gresit: toti taranii din sat faceau la fel. Exista chiar un loc anume, cu intinsura,

unde animalele intrau ca sa-si inmoaie boturile in curgerea apei. Incercand sa isi risipeasca teama, omul merse mai departe, fluierand usurel. Jandarmul continua, insa, sa-l urmeze de la distanta. Ajuns pe malul Dunarii, Gheorghe s-a oprit. Jandarmul a venit langa el si s-a asezat pe pamantul jilav, oftand adanc, ca un om ce nu se mai descurca cu problemele vietii. Taranul l-a privit lung, cu oarecare neliniste. Facea ceva gresit si nu isi dadea seama? In cele din urma, si-a luat inima in dinti si i s-a adresat jandarmului:
- Dom' capitan, am gresit cu ceva? De ce ma urmariti? Am facut ceva ce nu trebuia?
Fara sa-l priveasca, jandarmul i-a raspuns cu aerul de superioritate al omului care stie ceva ce nu stie celalalt:
- Nu ai gresit cu nimic, ma, Gheorghiev. Hai, da boii la apa! Zi-le sa intre in apa. Nu ai gresit cu nimic, a ranjit el.
Fata lui Gheorghe a ramas nemiscata. Doar privirea i-a tresarit si s-a lasat in pamant. Asa era, trebuia sa dea boii la apa. Si pentru ca sa ajunga acolo, trebuia sa ii indemne sa intre pe intinsura. Cum de nu-i daduse prin cap?
- Haide, ma! Da-i la apa! Nu te uita la mine, fa-ti treaba!
Gheorghe se uita la boi. Apoi la jandarm. Apoi la mainile lui, care invarteau fara rost caciula. Se uita la Dunare cum curge, cum aluneca.
- Da, sa-i dau la apa, zice el. Dar nu se putea misca din loc. A stat asa un timp. Privirea ii ramasese agatata de malul romanesc. Barbia incepu sa ii tremure. Ca si cum o mare povara il apasa, se intoarse incet catre jandarm.
- Nu am cum sa ii dau la apa...
- Pai de ce? Uite apa aci! Ia boii si baga-i, zise jandarmul, scuturand niste scame imaginare de pe guler.
- Pai, daca stati dumneavoastra aici, nu ma asculta. Va rog, mergeti in treaba dumneavoastra si lasati-ma sa imi dau animalele la apa, zise Gheorghe cu o voce stinsa.
A urmat o tacere lunga.

Jandarmul s-a ridicat de jos si si-a indreptat uniforma. Si-a netezit parul ravasit de briza fluviului si si-a pus, incet, sapca pe cap. S-a apropiat de Gheorghe. L-a privit ca si cum ar fi inspectat ceva. S-a invartit in jurul lui si s-a oprit, asa, intr-o parte, cat sa fie in dreptul urechii lui Gheorghe:
- Baaa, ce ti-am zis eu? Te-am amendat, te-am batut in piata cu vana de bou, ba, tu vrei sa mori in puscarie? Nu ti-am zis eu sa nu mai vorbesti romaneste? Hai, acum baga animalele la apa! Da' pe bulgareste, ca aici esti in Bulgaria! Pe bulgareste sa te-aud!
Gheorghe statea nemiscat si asculta cu capul in pamant. Isi stergea lacrimile cu dosul palmei. In cele din urma, spuse mai mult ca pentru el:
- I-am avut de vitei, asa i-am invatat, cu vorba romaneasca, de mici... daca nu le vorbesc romaneste, nu ma asculta, dom' capitan... va rog frumos, mergeti mai departe un pic, sa ii pot adapa...
"Asa au trait bunicii nostri aici, la sud de Dunare", imi spune Ivo Gheorghiev si aprinde lumina din micul sau birou, aflat in centrul Vidinului.

Ivo

In spatele lui Ivo Gheorghiev, prinse de perete, sunt trei steaguri: al Romaniei, al Uniunii Europene si al Bulgariei. Camaruta-birou in care suntem este de fapt sediul Asociatiei AVE, cea mai activa dintre cele trei asociatii care se ocupa de drepturile romanilor din Bulgaria.

Chiar daca e aproape miezul noptii, Ivo Gheorghiev a acceptat sa ne intalnim. Poate este obisnuit cu situatiile de urgenta: lucreaza ca medic pe ambulanta. Stam fata in fata si spatiul dintre noi devine un moment de tacere, cateva secunde lungi. Apoi reia: "Asa au trait bunicii nostri aici, la sud de Dunare. In timpul regelui, in anii '30-'40. Apoi au venit comunistii. Au fost mai blanzi, dar procesul de asimilare a romanilor a fost dur. Au intretinut mai departe frica oamenilor care, incet-incet, au inceput sa se declare bulgari sau, in cel mai fericit caz, vlahi. Asa a fost pentru parintii nostri si am urmat noi. Din cauza presiunilor, la recensamant nu apar in mod oficial decat vreo 10 mii de romani si aromani. Dar daca mergeti numai in jurul Vidinului veti gasi zeci de sate, comunitati romanesti compacte. Ca sa nu mai spunem de cele care sunt de-a lungul Dunarii sau in Timocul Bulgaresc. Din socotelile mele, sunt aproximativ 100 de mii de romani in Bulgaria. Cel putin o suta de mii! Uitati, parasiti, ignorati de tara mama a carei limba o vorbesc! Dupa revolutia din '90, am inceput sa spun tare ca sunt roman. Au venit acasa la mine, m-au perchezitionat si mi-au plantat doua pistoale pe care tot ei le-au gasit si au avut motiv sa ma aresteze. Vor urma copiii nostri, care desi traiesc intr-o tara europeana, cu legi clare pentru minoritati, nu au de fapt nici un drept. Nu se respecta nimic din ce s-a semnat la Bruxelles."
Revolta lui Ivo nu se aude in tonul vocii sale. O simti insa. E in felul sau apasat de-a spune cuvintele. Deja de 20 de ani Ivo Gheorghiev lupta pentru drepturile romanilor din Bulgaria. Constitutia Uniunii Europene le garanteaza inclusiv dreptul de a avea reprezentanti in parlamentul bulgar, insa Ivo nu viseaza asa departe. Deocamdata, romanii de aici nu au nici macar o scoala in limba materna! Nici o scoala, in aceste zone de sate romanesti! S-a facut un liceu romanesc... la Sofia, adica la aproape trei sute de kilometri distanta, unde au fost o suta de absolventi, in zece ani. Multi dintre copiii din zona Vidinului prefera sa mearga la scoala in Craiova. Ba, mai mult, chiar si scolile in limba bulgara din zona s-au desfiintat. Unii oameni spun ca pentru a-i obliga pe romani sa mearga la scolile cu copii bulgari, sa fie asimilati mai usor. Biserica, o institutie cu un rol important in pastrarea identitatii culturale, are si ea norme restrictive: o singura biserica din Bulgaria are voie sa tina slujba in limba romana. Si asta, printr-o favoare, nu prin lege. Chiar daca cele mai vechi biserici din Vidin sunt ctitorite de domnitori romani.

Ivo se ridica de la masa in forma de T si ma conduce in camera alaturata. Aprinde lumina: rafturi cu carti imbraca de jur-imprejur peretii. Cate un carton iese dintre ele, pentru a te anunta cu un scris de mana stangaci: "istorie", sau "filosofie" sau "geografie". Sunt carti in limba romana. "Am reusit sa facem prima biblioteca din Balcani pentru romanii din afara granitelor. Cartile au fost aduse din Romania de mine si de voluntari de la Centrul de Cercetari Etnologice si Folclorice. Nu va ganditi ca a fost vreun program al Guvernului! Le-am carat noi, cu masinile noastre particulare, pana cand le-am facut praf. Toate sunt donatii de la prieteni, de la persoane particulare. Printre donatori sunt si cititori ai Formulei As. Le multumim tuturor din suflet: ne mangaiem cu cate o pagina in limba romana. E tot ce avem aici." Unele carti sunt puse in pungi de plastic transparent pentru a le proteja! Rafturi intregi! Le privesc uimit si realizez cat de importanta este biblioteca asta micuta, pentru romanii de aici. O biblioteca facuta cu portbagajul. Ivo imi raspunde inainte ca eu sa intreb: "O buna parte din ceea ce este in pungile de plastic este o colectie completa de reviste Magazin Istoric. Chiar un cititor al Formulei As ni le-a trimis! E nepretuita pentru noi!" Apasa comutatorul si intunericul se lasa peste sala de lectura. Plasticul pungilor din raft straluceste albastrui. Coboram in strada. Ivo imi strange mana cu putere. "Din ce am studiat eu, in afara granitelor Romaniei sunt peste 10 milioane de romani pierduti de istorie prin Bulgaria, Grecia, Albania si in alte parti ale lumii. E jumatate din populatia tarii. Poate am merita un minister la Bucuresti, nu doar un departament micut, ingropat in birocratie."
Vidinul este acoperit de valuri de ceata. Pare ca ceata sta pe loc si orasul este cel ce urca sau coboara, in aerul ca de vata.

Icoana invizibila

Poala neagra a sutanei flutura in vant. Pe umar are o traista taraneasca, in patratele negre si rosii. Parintele Valentin se intoarce in Rabrova, din satul vecin, unde a avut o pomana. Este singurul preot din Bulgaria care are voie sa tina slujba in limba romana. O favoare a Patriarhului Bulgariei, desi este de fapt un drept garantat de legea europeana. Si favoarea este doar pentru biserica din Rabrova. Locuitorii satelor invecinate s-au invatat cu slujba in limba bulgara, insa la evenimentele speciale, il cheama pe parintele Valentin: vor ca botezul sau inmormantarea sau pomana sa fie in limba strabunilor.
O ulita desfundata duce la marginea satului, acolo unde parintele Valentin are o casa obisnuita. Intr-una din camere, a improvizat o clasa de scoala. "Niciodata romanii din aceasta zona, peste 30 de sate intre Vidin si granita sarbeasca, nu au avut scoala cu predare in limba romana. Este miraculos cum limba s-a pastrat aici, doar vorbita in familie. Oamenii nu stiu sa citeasca sau sa scrie in limba romana, insa o vorbesc. Vin la mine 23 de copii la fiecare sfarsit de saptamana si le predau pe rand: celor ce sunt la abecedar si celor ce urmeaza sa dea la facultate. In general, abecedarele sunt trimise din Romania prin donatii, si multe dintre ele sunt doar niste copii xerox. Din pacate, doar la noi in sat putem sa facem asta. Acu' cinci ani, am primit ajutor din partea Romaniei cateva calculatoare, accesorii de birou, carti si caiete, insa invatatul propriu-zis se face pe genunchi, chiar in camera asta", imi spune parintele.

Alt ajutor din Romania l-a primit parintele Valentin pentru biserica: Becali a facut, in urma cu un an, o donatie de 25 de mii de euro. Biserica, facuta din crucile de piatra ale strabunilor, pentru ca nu au avut alt material, statea sa cada. Apa a sapat incet, pana cand a ajuns sa picure in altar, desenand pe tavanul alb o fresca miraculoasa. Parintele imi arata fotografii: un cap de Christ intr-o parte. Mai jos, un inger in zbor, caruia ii descifrezi clar chipul, aripile. Pare ca duce ceva in brate in zborul sau. Acum nu mai ploua in biserica, zidurile au fost renovate si intarite, dar banii nu au ajuns si pentru pictura. Oricum, este o minune ca biserica a supravietuit istoriei. In 1925, fascistii bulgari au venit si au ars icoanele si cartile in limba romana. Au scapat, nu se stie cum, doua carti. Parintele le scoate si mi le arata cu degete tremurande. Ca prin minune, nici fascistii si nici comunistii nu au vazut cea mai frumoasa si mai veche icoana a bisericii, cu inscrisuri in limba romana. Era pusa la vedere, chiar la intrarea in altar. "Pur si simplu nu au vazut-o, pentru ei icoana a fost invizibila", zambeste amar parintele. Purtand hramul Inaltarii Domnului, biserica are si o anumita putere: nu exista tanar venit aici sa se roage pentru casatorie, caruia sa nu i se fi implinit dorinta. Parintele nu a facut decat ceea ce a invatat de la preotul mai batran, dinainte: a luat camasa celui venit sa se roage si a pus-o in altar. Dupa 40 de zile de stat acolo, chiar langa locul unde se petrece Sfanta Taina, tanarul o ia si o imbraca. "Intotdeauna casatoria s-a implinit. De cand sunt eu aici au fost zeci de tineri", imi marturiseste parintele.

In zona, satele romanesti sunt risipite prin munti, la zeci de kilometri distanta unul de altul, printr-un decor ce seamana leit cu locurile unde traiesc istro-romanii in Croatia sau vlahii din Bosnia. Cotloane pierdute in munti, ferite de trecatori, unde probabil altadata stateau cu oile cei numiti aici vlahi. Ma plimb pe ulitele din Rabrova si parca as fi intr-unul din satele noastre. Oamenii raspund cu Buna ziua si ma intreaba daca sunt "terean", adica daca vin din tara. Timp de aproape 100 de ani, nimeni nu a avut curaj sa vorbeasca romaneste, mai departe de propria poarta. In public, teama era pe masura persecutiilor. Asa au disparut, pe rand, poeziile. Apoi colindele si traditiile. Astazi, nimeni nu mai merge, ca pe vremuri, cu colindul. Cantece s-au mai pastrat doar cateva. Blaguta, cel mai batran viorist din Rabrova, isi aprinde cu mainile tremurande un chistoc si imi spune: "Zeci de ani, la hore, nu mai avea nimeni curaj sa cante cu glas sau sa faca strigaturi, ca inainte. Horele au devenit mute. Cantecele tacute. Se batea pasu', se invarteau muierile si dibla, adica vioara canta mai departe, numai ca vocile oamenilor erau amutite." Acum, Blaguta traieste cu doua pisici, in curtea napadita de ierburi uriase, inconjurata de un gard de piatra, pe jumatate cazut. "Nu mai cant. Vioara s-a faramat si... imi tremura mana asta..." Sufla cu zgomot fumul si priveste chistocul ars pana la filtru. Il arunca jos cu lehamite si-si ridica privirea mai departe, undeva spre drum. "Singuratatea.

Singuratatea e cea mai grea. Sotia s-a dus. Am avut doi feciori si cel mare s-a prapadit. Era insurat. Imi tremura mana acum, nu mai pot canta. Am cantat destul. Era frumos. Stiam si de-alea batranesti. Ce mai dansa lumea!", spune si isi ascunde mana tremuranda in buzunar. Horile tacute din Rabrova.
Am cautat in sat macar costume populare ratacite, uitate prin podurile caselor. "Eheee, nu mai sunt costumele alea. Au plecat! S-au dus!", imi spune batranul Veselin, iesit la poarta pe inserat, si degetul sau arata spre cer. "Sunt in rai costumele romanesti!" Hainele de ingropaciune au fost mereu pentru cei de aici portul national, cel vechi, romanesc. Numai asa doreau batranii sa fie ingropati. Cu tot ce trebuie, de la opinci la caciula de oaie. Generatiile au trecut, batranii au tot murit si altii imbatraneau si le luau locul, ca sa ii urmeze. Costumele populare au disparut incet-incet, luate in lumea de dincolo. Nu s-a mai stiut a face canepa la melita. Ciobanii, numerosi inainte, au disparut si ei, lana a devenit putina, oamenii si-au urcat razboaiele in poduri. Au ramas cearsafurile si covoarele tesute, care se transmit si acum, din generatie in generatie. Nu sunt niciodata folosite, dar sunt preluate ca un tezaur ce trebuie neaparat transmis mai departe. Ca un fel de legamant. Ca o ultima dovada concreta, palpabila, a ceea ce sunt oamenii din Rabrova. Romani!

Nea Marin fluierarul

"Uite-aici! Pe 22 iunie, de Sfantu Duh!", spune triumfator Nea Marin, tras langa fereastra, in lumina albastrie a serii, incordandu-si privirea pe literele mici ale calendarului ortodox. "In ziua de Sfantu' Duh jucam noi Calusarii. Acum nu mai vine nimeni sa se vindece cu dansul asta, da' noi il jucam asa, din traditie. Cat mai traim si noi, ca astia tineri nu il mai stiu."

Am pornit din Vidin si am mers de-a lungul Dunarii aproape 100 de kilometri. Asa am ajuns in unul dintre satele insirate pe langa curgerea apei, Harlet. Sat romanesc despre care auzisem ca a pastrat, in forma lui originala, un dans tracic: calusarul. Pe Nea Marin l-am gasit apoi repede: toata lumea il cunoaste in sat pe "Fluieraru".
Ca sa-si respecte porecla, isi aduce repede fluierul. L-a luat prin surprindere vizita mea si e imbracat inca in haina albastra de lucru. Stam la masa si intre noi este fluierul rosiatic din lemn de cires. Il priveste atent, prin lentilele groase ale ochelarilor. Isi trece mana peste parul alb, tuns scurt. Parca asteapta momentul potrivit sa il ia si sa cante.
"Uite-asa te lua calusaru' si dansa cu tine in spate, sa te faca zdravan!", sparge tacerea nevasta lui Nea Marin. Se ridica si, tinandu-si bastonul pe spate, ca si cum ar fi fost dus in carca, incepe sa faca doi pasi la stanga si doi pasi la dreapta. "Asa m-au luat si pe mine in tinerete, cand am fost beteaga. Da' mai intai iti dadeau sa bei dintr-un castron o bautura de leac, facuta anume. Era cu vin, otet, usturoi si frunze de pelin. Toata lumea purta frunze de pelin la brau si beai bautura aceea din castron. Odata te lua o ameteala, asa, si cand cadeai din picioare, calusarii te puneau pe o cerga. Jucau in jurul tau pana iti reveneai si dupa aia te luau in brate si jucau hora cu tine. Te luau si in spate si jucau cu tine asa", spune batrana, dansand mai departe, cu bastonul pe spinare. Asa era dansul calusarilor care te vindeca de orice boala. Si in timp ce bateau pasii simpli, scoteau niste urlete ciudate, ca de lupi, ca de salbaticiuni necunoscute. Spargeau o oala pusa la capul bolnavului si atunci boala disparea si calusarii incepeau sa bata si mai tare cu batele in pamant si sa isi sune clopoteii de la picioare.
Nea Marin se intoarce cu privirea la micul fluier rosu asezat pe masa. Il ia si incepe sa cante. E de fapt un cantec simplu, din cateva note. In ritm insa poti simti ceva vechi, care se repeta iar si iar, ca si cum ar vrea sa te duca in spirala, catre alte lumi. Nea Marin este ultimul batran din sat care mai stie sa cante acest cantec. Inainte, calusarii jucau in cantec de vioara. De cand a murit vioristul satului, calusarii joaca dupa fluierul lui Nea Marin. Sotia sta pe pat si asculta. Ingana melodia si privirea ei este departe, probabil la tineretea in care juca impreuna cu calusarii. Erau alte vremuri pe-atunci. Satul era bogat, se faceau hore, se mergea de Joimarica cu clopote, si oamenii dadeau oua, se tamaia cu tamaie neagra ca sa te descante pentru roditul copiilor. Acum toate s-au stins. A ramas cantecul lui Nea Marin care mai palpaie. Care mai leaga vremurile de-atunci cu cele de-acum, prin cateva note la fluier. Batranul termina cantecul si lasa fluierul pe masa, privindu-l cu respect. In atitudinea sa e ceva din respectul samuraiului pentru propria sabie. Se face liniste. Afara e aproape noapte. "Am visat acu' doua nopti ca am fost in Romania. Era frumos", spune sotia din celalalt capat al camerei. "Nu am fost niciodata dincolo de Dunare. Da' in vis, era tare frumos. Asa-i ca-i frumos in teara?", ma intreaba ea.

Scara cerului

Painea e mare, rotunda, cafenie. Pe ea este semnul crucii. Femeia mi-o intinde: "Sa fie pentru Gheorghe. Zi bogdaproste!".

In mijlocul painii este infipt un bat de-o palma. Este ca un pom in miniatura, impodobit. De el sunt legate flori galbene si albe, o batista albastra, o bomboana, pe o crenguta este o bucata de rahat, in varf este o jumatate de mar. Preotul si-a pus patrafirul. Sta la capatul mesei, acolo unde este o galeata cu apa. "Apa slobozita", ce trebuia adusa de o fecioara de la ciutura, adica de la izvor. Insa in satul Colibe, aflat la granita Bulgariei cu Serbia, nu mai sunt fecioare: tinerii au plecat si au ramas doar cativa batrani. Satul parca s-a topit in timp. Din cateva sute de case nu mai sunt azi nici cincizeci, si alea imprastiate pe dealuri, printre smocuri de padure. Luminile, adica lumanarile, sunt aprinse. Masa este plina cu toata mancarea si toata bautura. Arata atat de frumos masa asta! De jur imprejurul ei, lucrurile au o culoare stearsa, de parca o lumina cenusie le invaluie. Poate din cauza saraciei. Poate din cauza batranetii. Dar masa pentru pomana lui Gheorghe este o masa boiereasca. A fost asezata cu grija fiecare bomboana, fiecare biscuite, fiecare felie de mar. Toate taiate si asezate in functie de culori, de forme, de gust. Preotul canta si spune rugaciunea. Oamenii asculta. Miroase a tamaie. In curand, intreaga camera o sa fie plina de acest fum dulce. Vin, tuica, sarmale, peste, placinte, coliva, banane, acadele, pana si floricele de porumb. Parca belsugul de pe lume este ascuns dincolo de sopronul saracacios si fara covoare. In satul Colibe nu mai sunt nici copii. Batranii care sunt la masa, mestecand incet, sunt ceea ce a mai ramas dintr-un sat altadata prosper.

- De ce ati impodobit asa painile?

- Ca sa fie ca in rai.

Pentru ca in rai e frumos. Acolo ai tot ce iti trebuie si fiecare lucrusor e la locul sau: nimic nu iti lipseste. Oamenii acestia cred ca toti cei ce mor cu o lumanare la capatai merg in rai.

Daca nu ai lumina la moarte, o ruda trebuie sa mearga sapte ani la biserica si sa aprinda pentru tine lumanari. Niste lumanari mari, legate cu prosoape si cu un fir pe care sunt facute zeci de noduri: o mica scara, pe care sufletul celui ce nu mai este viu poate urca mai usor spre lumina.

La iesirea din sat, vad biserica din Colibe. E din piatra. Sau a fost din piatra. Acum e o ruina fara ferestre si fara o jumatate din acoperis. Vantul a adunat frunzele uscate in biserica. Langa perete, exact sub o fereastra, sunt citeva icoane mari, imparatesti. Arse de soare, spalate de ploi, scorojite si faramitate de vanturi. In mod ciudat, icoanele s-au curatat in asa fel, incat chipurile sfintilor sunt ultimele care mai rezista, care inca nu s-au sters. Privirea sfintilor care se sting. Cate rugaciuni au fost facute catre aceste icoane? Cate buze le-au sarutat? Cati oameni au cazut in genunchi inaintea lor? Si acum stau acolo, asteptand moartea, in bisericuta aproape daramata. Si, deodata, mi s-a parut ca inteleg. Ca totul se leaga. Vad clar. Romanii de aici seamana intr-un fel cu aceste icoane. Incet-incet, isi pierd adevarata infatisare, vechiul chip. Romanii aflati la sud de Dunare dispar. A mai ramas un cantec, mana unui sfant, un dans, o jumatate din chipul Fecioarei. Icoanele vor deveni simple bucati de lemn. Cand se va uita cu totul ce au fost, cineva le va baga in foc. Cateva flacari rosiatice. Cenusa. Apoi nimic.


Lui Ivo Gheorghiev ii puteti scrie la e-mail: ifg@abv.bg. Telefon: 00359.8888.31.873; RO: 0040 767368190.Parintelui Valentin din satul Rabrova ii puteti scrie la adresa don_preot@abv.bg. Tel.: 00359897908705. Donatiile de carti romanesti, de manuale, CD-uri si orice material cultural si educational sunt binevenite.