Sandu Timoc:„Cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică”

Noi şi noi dovezi, documente, pagini de istorie şi cercetări etno-lingvistice vin să confirme, fără nici o urmă de îndoială, că întreaga Peninsulă Balcanică a fost cândva o „mare românească”, un imens teritoriu traco-dac latinizat. Invazia slavă din secolele al VII-lea şi al VIII-lea a găsit aici un popor numeros, unitar, vorbind o limbă romanică; un popor de păstori, comercianţi, meşteşugari, prelucrători de metale şi constructori bogaţi, o „ţară a bogaţilor”, cum spunea cu invidie, dar şi cu admiraţie, cunoscutul ultranaţionalist sârb Vojislav Şeşeli.
Încă de la începuturi, neamurile sosite din stepe au privit cu ochi răi populaţia băştinaşă, iar neamul grec, dornic de expansiune spre nord, s-a împiedicat şi el de „ciotul” latin din Pind şi Macedonia, încercând, de aproape două mii de ani, să-l grecizeze (prima mare crimă greacă împotriva spiritualităţii creştine fiind răstignirea pe o cruce în formă de X, la Patras, a Sfântului Andrei, „Apostolul românilor”, pe când acesta se întorcea de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, unde propovăduise creştinismul – anul 70 d.Chr.).

Fără a lărgi incursiunea istorică, ne oprim din nou în Timoc, parte a Daciei Aureliene, unde se vorbeşte, după cum se ştie, aceeaşi limbă ca la Calafat sau ca la Timişoara, adică daco-româna. Împărţit între sârbi şi bulgari, acest teritoriu, numit şi „Valahia Mică”, are în spate o istorie bimilenară. Dacă, la jumătatea secolului al XX-lea, proiectul creării unei confederaţii bulgaro-sârbe nu a fost transpus în practică, în schimb, până în ziua de astăzi, cele două ţări seamănă ca două picături de apă atunci când e vorba de proiectele criminale de deznaţionalizare îndreptate împotriva românilor sud-dunăreni.

Un adevărat misionar pentru răspândirea adevărului despre aceşti fraţi uitaţi este profesorul Cristea Sandu Timoc din Timişoara, în vârstă de 94 de ani, secretar general al Asociaţiei „Astra Română” pentru Banat-Porţile de Fier şi Românii de Pretutindeni. Copil fiind, trece Dunărea înot şi face şcoală românească la Turnu Severin şi la Craiova. Devine, în timpul războiului, funcţionar superior la Ambasada României la Belgrad (trimis de mareşalul Antonescu), iar după venirea lui Tito la putere şi până după căderea lui Miloşevici, ajunge un proscris, alungat de sârbi de pe pământul natal (Zlocutea, Timoc). Ca secretar general al Asociaţiei Astra Română, a atras în jurul personalităţii sale 18 ediţii ale Congresului Internaţional „Identitatea culturală a tuturor românilor”.

„Dunărea n-a fost niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi”- Dacă ar fi să descrieţi Peninsula Balcanică din timpurile străvechi, de la extinderea Imperiului Roman în Balcani, începând cu anul 143 î.Chr., cu ce aţi începe?-

Tot Balcanul a fost românesc! Tot! De la Marea Egee, din Munţii Pindului, de la Adriatica, din Dalmaţia, de la Marea Neagră şi până la Dunăre, a fost un singur popor: poporul român. Singurul popor existent în marginea de sud a acestui teritoriu, în epoca formării românilor ca neam latin, au fost grecii, însă ei ocupau zonele de lângă mări şi mai puţin câmpiile şi aproape deloc munţii. Pentru cel puţin şapte secole după Hristos, adevărata Românie Mare a fost Peninsula Balcanică…
Timpurile se schimbă, năvălesc slavii în secolul al VII-lea, peste încă şapte sute de ani vin turcii (1453), apoi, în părţile de apus, coboară austriecii, iar poporul român din Balcan se împrăştie, se împuţinează, în unele zone chiar dispare, cum ar fi Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina.
Pe lângă aromânii din Macedonia şi Pind, din Albania şi Bulgaria, rămân să reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localităţi în Serbia, 100 în Bulgaria – 30 în jurul Vidinului plus 70 de-a lungul Dunării, pâna la mare). Ei au avut parte de domnia a cel puţin cinci voievozi români, începând cu Basarab I Întemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Aceşti domnitori au construit mai multe mănăstiri şi biserici româneşti în sudul Dunării, decât în nord, deoarece românii stăpâneau acel ţinut din timpuri străvechi, Dunărea nefiind niciodată, până la 1918, graniţă între fraţi. Dacă ne gândim la marele Basarab I, el a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul şaina (azi în ruine), una la Mânăstiriţa (tot în ruine) şi una la Vradna (care există şi acum, fiind ocupată de călugăriţe sârboaice).

- Sârbii, ca şi bulgarii, copiindu-i pe greci, spun că românii din Balcani sunt sârbi, greci sau bulgari latinizaţi. Putem accepta o astfel de interpretare politică în locul adevărului istoric?

- Ei pot să spună şi să creadă orice doresc, peste adevăr nu pot călca cu cizma. De altfel, o parte dintre sârbi şi bulgari sunt foarte limitaţi uneori. Ei, ce aud, ce văd, şi atât. Unii dintre ei sunt atât de limitaţi, încât de multe lucruri se şi miră că există… Pe ei nu-i interesează că zici tu că eşti român sau vlah sau nu ştiu cum… Pe ei îi interesează că eşti în Serbia sau în Bulgaria. Dacă eşti acolo, apoi musai să fii sârb sau bulgar, nu poţi fi altceva.

„Şi grecul, şi bulgarul, şi sârbul vor să ne zdrobească, văzând că suntem o naţie moale”- De ce, de-a lungul secolelor şi până în ziua de azi, au manifestat bulgarii şi sârbii atâta ură împotriva românilor?

- Asta mă întreb şi eu… Dacă sub Tito am avut 23 de ani interdicţie să-mi văd casa părintească şi mormintele părinţilor, iar sub Miloşevici, alţi 22 de ani, mă întreb ce rău le-am făcut, în afară de aceea că am afirmat sus şi tare că fraţii mei din Timoc sunt români lipsiţi de orice drept elementar? De ce m-au tratat ca pe un străin la mine acasă? Ei sunt străinii, ei au venit peste noi, nu ne-am dus noi să le luăm pământurile de dincolo de Volga.
Ca să răspund totuşi la întrebare, cred că se poartă astfel cu noi fiindcă au văzut că suntem o naţie moale. Toţi, şi grecul, şi bulgarul, şi albanezul, şi sârbul vor să ne zdrobească capul, văzând cât suntem de moi, cât de mult îndurăm… O naţie adormită.
Apoi, ar mai fi şi alte motive. Spre exemplu, grecii. Cum să nu ne urască? Gândiţi-vă că, pâna la Cuza, 1/6 din averile mănăstireşti de la nord de Dunăre erau în mâna grecilor. Prin secularizarea averilor mănăstireşti, grecii au pierdut totul. Pe de altă parte, ei urăsc bogăţia şi vrednicia aromânilor, părtinirea de care s-au bucurat aceştia din partea turcilor, în timp ce pe dânşii i-au oropsit din greu; urăsc inteligenţa, mărinimia, spiritul liberal al multor intelectuali şi magnaţi aromâni.
Vorbind de sârbi, ei ne urăsc pentru că le-am luat Banatul în 1918. Socotesc că au fost stăpâni acolo şi au pierdut din pricina vicisitudinilor istorice care pe români i-ar fi favorizat (însuşi generalul Berthelot le-a alungat armata din Timişoara). Ne mai urăsc şi pentru bogăţia păstorilor aşa-zişi vlahi, pentru că noi am deţinut cele mai bune pământuri (doar eram băştinaşi, ce-ar fi dorit?), pentru că suntem diferiţi, suntem latini, aparţinem unei mari familii de popoare vest-europene.
În fine, bulgarii ne urăsc pentru acelaşi lucru, dar şi pentru că le-am luat Dobrogea. Ar fi dorit-o toată, până la Constanţa, nu doar cele două judeţe. S-au bătut mult pentru asta.

- V-aţi închinat toată viaţa luptei pentru eliberarea neamului românesc din sclavie. Ce faceţi în prezent?

- Acelaşi lucru. Mă simt obligat să vorbesc în orice ocazie despre existenţa şi necazurile românilor din Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania şi din celelalte ţări din regiune, care s-au întemeiat târziu, pe os românesc. Există o conjuraţie împotriva cuvântului „român”, atât la Sofia, cât şi la Belgrad sau Atena. Neromânii doresc uitarea acestui cuvânt, au dezvoltat politici de stat care urmăsesc acest cuvânt ca pe un… terorist, ca pe un… stigmat al diavolului. Ei ar dori ca românii balcanici să nu mai aibă nici o legătură cu ţara de la nordul Dunării, să se ţină drept o naţie nouă, cu o limbă diferită, astfel că ajutorul şi interesul României pentru fiii ei din sud să nu mai aibă obiect.

„Dacă sârbii nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE”- Au făcut oare tot ce era normal să facă politicienii României de după 1989, pentru a-i ajuta să supravieţuiască pe daco-românii din Timoc şi pe aromânii din restul zonei balcanice?

- Doar vag şi doar din întâmplare. O excepţie face preşedintele Băsescu, mai ales în ultimii ani, când s-a arătat interesat de românii din jurul României. Numai în ultimele luni dânsul i-a trimis pe primul-ministru Boc la Sofia şi pe ministrul de Externe Baconschi la Bor (recent). Preşedintele s-a dus la Cladova şi bine a făcut, deşi autorităţile sârbe l-au ignorat. Urât din partea lor, mai ales că el caută să-i bage în Europa. A fost, de curând, şi în Macedonia. Declaraţiile au fost frumoase, încurajările sunt puternice, promisiunile sârbilor şi bulgarilor par ferme, dar, imediat după încheierea protocolului unei vizite, teroarea anti-românească reîncepe. Aceşti oameni nu au onoare. Bulgarii au scăpat de constrângerile UE, de dinainte de aderare, ne-au păcălit pe toţi, de la Bucureşti, la Bruxelles.
Dar sârbii nu mai trebuie lăsaţi să-şi bată joc, dacă nu dau drepturi minorităţii române din Timoc, România trebuie să blocheze aderarea lor la UE. O mare şansă, pierdută, a avut fostul preşedinte Iliescu. În anii războiului din Bosnia, peste 1.000 de cisterne de motorină au tranzitat România din Rusia spre Belgrad şi spre front. Atunci să fi spus d-l Iliescu: până aici, tovarăşi! Trec cisternele cu o condiţie: recunoaşteţi statutul juridic al românilor timoceni, acordaţi-le dreptul la limba română, la şcoli, la biserici! Să-i fi văzut pe fraţii sârbi cum se conformau…
Altminteri, ei nu ştiu de prietenie, de înţelegeri mutuale, de bună vecinătate, nici măcar de reciprocitate (sârbii din România au toate drepturile posibile!).

- Ar putea guvernanţii de la Bucureşti să facă faţă cerinţelor românilor din jurul României, în condiţiile în care criza îngenunchează economia românească?

- Cred că singurii guvernanţi care ar înţelege drama noastră ar fi aromânii. Ei să vină la putere în Bucureşti, şi ne-ar fi mult mai bine! Bunînţeles, n-am auzit să fi fost tăiate fondurile pentru minorităţile din ţară. În urmă cu patru ani, ştiu sigur că minoritatea sârbească din România (adică 25.000 de suflete) primea de la stat, pentru proiecte culturale, biserici, asociaţii etc., peste 200.000 de euro pe lună! Azi, poate or primi pe jumătate, dar tot primesc.
Atunci, cum să se taie puţinele fonduri pentru românii minoritari din jurul ţării? Dacă, totuşi, au fost tăiate, e o lipsă de cultură politică din partea politicienilor români. Dai tu atâţia bani unui grupuleţ de sârbi (croaţilor le dau alţi bani, bulgarilor alţi bani, ruşilor alţi bani), şi românilor timoceni nu le dai măcar zece mii de euro!? Nouă, aici, la ASTRA, dacă ne-ar da două mii de euro pe an, nu pe lună!, şi tot ar fi bine, tot am mai face ceva treabă, o revistă, un site pe Internet, un buletin, un transport de abecedare.
Am impresia că, în instinctul majorităţii românilor, sentimentul naţional a adormit de tot. Mai dăinuie puţin în Transilvania şi în Banat, dar în rest îi mort. şi mai e ceva: cred că politicienilor români le e frică de românii din sudul Dunării, de românii de pe pământul lui Decebal şi Traian. Ei nu-i cunsoc pe timoceni.
Timocenii încă n-au fost sârbizaţi, încă n-au fost bulgarizaţi. Că-i urăsc sârbii şi bulgarii e una. Dar politicienii români nu-şi dau seama că sârbii şi bulgarii vor ca şi românii să-i urască! Asta ar fi bucuria lor cea mare…

Revista „Dacia Aureliană” este editată online de Cristea Sandu Timoc, căruia îi puteţi scrie la email: astra_romana_timisoara@yahoo.comD-l Timoc îi roagă călduros pe cititori să urmărească site-ul www.timocpress.info, de unde vor obţine imagini şi ultimele ştiri despre persecuţia românilor. Vă mai roagă să nu-i uitaţi şi să le trimiteţi e-mail-ul prietenilor şi tuturor celor care au e-mail-uri în fiecare sat. „Astra Română” face aceste proceduri continuu, săptămânal şi gratis.

Pentru donaţii:Cont BCR Timişoara: RO33 RNCB 0249022489120001Cod fiscal: 3981842, Timişoara

Ion Longin Popescu, Revista AS

Povestea scrisului (I)

Dunarea nu si-a dezlegat toate tainele

La Portile de Fier, pe malul sarbesc al Dunarii, in primavara anului 1940, cand a inceput dezghetul, mai multi busteni au cazut in apa, iar viitura dezlantuita i-a dus la vale. Un bustean a lovit cu putere malul si a scos la iveala fundatiile mai multor case care pareau facute din piatra. Localnicii, impresionati de cele vazute, au anuntat autoritatile. Vartejul razboiului, care se apropia necrutator, i-a facut pe oameni sa uite pentru o vreme de lumea care astepta sa fie readusa la lumina

Tartaria inaintea Sumerului

Doua decenii mai tarziu, in vremuri de pace, lumea arheologica a fost martora unei descoperiri senzationale. Era in 1961, iar stirea nu a venit, asa cum se intamplase pana atunci, din Egipt sau Mesopotamia, ci din Romania. Pe malul raului Mures, langa satul Tartaria, au fost gasite trei tablite de lut, pe care se puteau observa niste semne misterioase. Dupa doi ani, arheologul Nicolae Vlassa a publicat o lucrare in care afirma ca semnele de la Tartaria se aseamana cu scrierea sumeriana. Noutatea, care avea sa schimbe istoria scrisului, era ca tablitele de la Tartaria erau cu 2 000 de ani mai

vechi decat cele din Sumer, locul aparitiei primei scrieri din lume.
Supozitia arheologului roman a fost contestata de sumerologul german Adam Falkenstein (1906-1966) si de arheologul M. S. Hood, insa a fost sustinuta, preluata si dezvoltata de oameni de stiinta din intreaga lume, printre care ii amintim pe: Marija Gimbutas (de la Universitatea Harvard si UCLA), Milton McChesney Winn (de la UCLA, Statele Unite ale Americii), Radivoje Pesic (1931-1993) si arheologul german de origine iugoslava Vladimir Milojicic (1918-1978).
Curajul lui Nicolae Vlassa i-a impulsionat si pe arheologii iugoslavi sa reconsidere teoria colegului lor Miloje Vasic, care, in 1908, descoperise la Vinca, langa Belgrad, obiecte de ceramica pe care se aflau semne identice cu cele de la Tartaria si pe care Vasic le considerase ca fiind litere ale unei scrieri necunoscute. La vremea respectiva, teoria a fost respinsa de lumea academica.

Tartaria

Revenind la tablitele de la Tartaria, trebuie spus ca, desi ideea unei scrieri mai vechi decat cea sumeriana nu a fost unanim acceptata, totusi, arheologul rus Boris Perlov si compatriotul sau, sumerologul A. G. Kifisin, au realizat descifrarea si traducerea textelor de pe tablite. Cu toate ca au lucrat separat, concluziile au fost asemanatoare. Scrise circular, textele trebuie citite, dupa cum sustin cercetatorii, in sensul invers al acelor de ceasornic.
Folosind metoda comparativa, A. G. Kifisin a avut in vedere semnele de la Tartaria, pe cele de la Vinca, precum si pe cele descoperite intr-o grota de pe malul Niprului (Ucraina). Gasind similitudini in zone atat de indepartate geografic, sumerologul rus a emis ipoteza ca, pe teritoriul cuprins intre Dunare si Nipru, a existat o tara numita Arata. In opinia lui Kifisin, locuitorii acestei tari stiau sa prelucreze metalele, cunosteau si utilizau roata, aveau notiuni de astronomie, iar scrisul era folosit de majoritatea membrilor comunitatii. Civilizatia carpato-dunareana, este de parere sumerologul rus, a avut mare influenta in lumea antica, in special in Grecia Veche, Egipt, Sumer si China.

Tartaria de pe Dunare: Lepenski Vir

Dupa patru ani de la descoperirea facuta in Romania la Tartaria, in 1965, in Iugoslavia s-a decis explorarea unei terase joase a Dunarii, de langa Lepenski Vir, localitate aflata pe malul sarbesc, in zona Djerdap-Portile de Fier. Arheologii, condusi de academicianul Dragoslav Srejovic (1931-1996), au gasit aici o mica asezare datand din neolitic.

Tablitele gasite de arheologul Nicolae Vlassa la Tartaria

La inceput, s-a crezut ca obiectele aveau valoare mica, fiind vorba doar de sate din timpul Imperiului Roman. Pentru ca siturile urmau sa fie inundate de Dunare, ca urmare a lucrarilor de la Hidrocentrala Portile de Fier, au fost, totusi, cercetate. Nimeni nu se astepta ca aceasta localitate, situata intr-o zona foarte greu accesibila, sa fie leaganul uneia dintre cele mai complexe si mai stralucite culturi preistorice. Acest fapt a devenit evident in 1967.
Au fost gasite case temeinic construite, morminte in care se aflau dovezi ale unor ritualuri de inmormantare mai putin obisnuite, o bogatie de unelte foarte precis facute din piatra, os si corn, diverse bijuterii, placute cu diferite semne asemanatoare literelor si sculpturi monumentale din piatra.
Acest sit atat de original si de enigmatic, dar si celelalte opt descoperite pe tarmul Dunarii (cinci in Romania: Veterani-Terasa, Icoana, Razvrata, Ostrovul Banului si Schela Cladovei, si patru in Serbia: Lepenski Vir, Vlasac, Hajducka Vodenica si Padina) dovedesc ca Lepenski Vir trebuie considerat centrul unei culturi specifice si indelungate, numite astazi "cultura Lepenski Vir". Descendenti ai unei vechi civilizatii europene datand din Paleolitic, intemeietorii acestei culturi au trait in grotele din zona Portile de Fier de la sfarsitul epocii glaciare (cca. 20 000 i. Hr.) pana in jurul anului 7 000 i. Hr., atunci cand clima s-a incalzit considerabil. Schimbarea climatica a facut posibil traiul in aer liber.
Primul aparator al ideii ca semnele descoperite in localitatile dunarene reprezinta cea mai veche scriere a fost Marija Gimbutas (1921-1994), una dintre cele mai reprezentative figuri ale arheologiei secolului al XX-lea si profesor la Universitatea Harvard. Tot mai des vehiculata in ultima vreme, expresia "scriere veche europeana" ii apartine. Datorita ei si lui Harald Harman, teoria ca la Dunare ar fi aparut pre-scrierea s-a impus la nivel international. Sir Mortimer Wheeler (1890-1976), unul dintre cei mai importanti arheologi britanici, a afirmat ca "Lepenski Vir este unul dintre putinele situri arheologice din lume la care epitetul unic se poate aplica cu legitimitate", intrucat semnele descoperite aici reprezinta "inventia originala a unor oameni pe care nu vom sti niciodata cum ii cheama".
Pentru paleolingvistul iugoslav Radivoje Pesic, profesor la Universitatile din Belgrad si din Roma, scrierea descoperita in zona Dunarii a fost liniara si nu pictografica. In lucrarea Vincansko Pismo (Scrierea de la Vinca), profesorul a sistematizat semnele descoperite si a ajuns la concluzia ca exista 57 de litere. Din aceste 57 de litere, a scos 26 si a demonstrat ca sunt identice cu cele ale alfabetului etrusc. De asemenea, a observat ca exista similitudini si cu alfabetul fenician, din care s-a format alfabetul grec. Descoperirea profesorului Radivoje Pesic nu a fost primita favorabil de intreaga lume stiintifica. Mai ales in fosta Iugoslavie, mai multi cercetatori au afirmat ca nu se poate vorbi de litere, ci de semne folosite pentru insemnarea proprietatii. Constient ca nimeni nu-i profet in tara lui, profesorul Pesic a spus: "Viata in eroare naste ura, dar numai din adevar se naste dragostea".

Profesorul Radivoje Pesic

Herodot, parintele istoriei, spunea ca intre secolele XV-X i. Hr., etruscii au venit din tinutul Anatoliei si s-au stabilit in nordul Italiei. Pana acum, s-a considerat ca etruscii au migrat pe apa. Teoria a fost rasturnata de paleolingvistul Pesic. Pe baza compararii alfabetului etrusc cu semnele de la Vinca, acesta a aj

uns la concluzia ca migratia s-a petrecut pe uscat, etruscii venind astfel in contact cu populatia dunareana de la care au preluat scrierea.

Cateva semne descoperite la Lepenski Vir

Stabilit in Italia, profesorul Pesic si-a publicat rezultatele cercetarilor in anul 1987, la Milano. Oponentilor teoriei lui, acesta le-a adus contraargumentul ca in toate casele neolitice din zona, au fost gasite obiecte de ceramica pe care se pot vedea aceleasi semne, bine sistematizate si cu forma sigur definita. Prin urmare, se poate vorbi despre o scriere cunoscuta de toti membrii comunitatii. Cercetatorul a emis ipoteza ca procentul de alfabetizare era foarte mare, in comparatie cu cel din Europa secolului al XVII-lea, cand doar 6% din populatie stia sa scrie si sa citeasca. Nici in secolul al XX-lea, situatia nu era cu mult mai buna. De pilda, in zona Portile de Fier, in preajma anului 1940, cand busteanul adus de Dunare lovea malul, scotand la iveala lumea disparuta, jumatate din populatie era analfabeta. Radivoje Pesic a privit cu veneratie vechea civilizatie dunareana si a respins vehement parerea ca oamenii acelor timpuri erau primitivi. In consecinta, a intocmit un tabel cronologic al aparitiei scrisului in lume.

Aparitia scrisului in lume. Tabel cronologic intocmit de Radivoje Pesic

I. Protoscrierea de la Lepenski Vir (8000-6000 i. Hr.)
II. Scrierea de la Vinca si Tartaria (5500-3200 i. Hr.)
III. Scrierea sumerienilor din Mesopotamia (3100-75 i. Hr.)
IV. Proto-elamita (3000-2000 i. Hr.)
V. Protoindiana (a aparut in 2200 i. Hr.)
VI. Chineza (1300 i. Hr. pana in zilele noastre)
VII. Egipteana (3000 i. Hr. - 400 d. Hr.)
VIII. Cretana (2000 i. Hr. - 1200 i. Hr.)
IX. Hitita (a aparut in 1600 - 777 i. Hr.)
Indiferent daca teoria profesorului Pesic se verifica sau nu, cert este ca semnele de la Vinca au fost descoperite pe o arie larga, in tot S-E Europei: Ex-Iugoslavia, Romania, Bulgaria, Grecia, Moldova si Ucraina.

Profesoara Marija Gimbutas

In Romania, renumitul lingvist Ariton Vraciu, profesor la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iasi, a publicat in revista "Con-vorbiri literare" (nr. 8/1980) un articol despre limba si scrierea traco-dacilor, in care preciza ca semne identice cu cele de la Vinca au fost gasite la Troia.
Profesoara Ioana Crisan, citata adesea in lucrarile oamenilor de stiinta de peste hotare, printre care si profesorul italian Marco Merlini (directorul general al Prehistory Knowledge Project de la Roma), a demonstrat continuitatea in memoria colectiva a semnelor de la Tartaria (cultura contemporana cu Vinca) si a acelora descoperite la sudul Dunarii. Aceste semne, remarca cercetatoarea, sunt preluate in arta folclorica romaneasca (de la tesaturi de interior la costume populare). Astfel, rombul, X-ul, E-ul, B-ul, D-ul, M-ul, cercul, unghiul, copacul, spirala, rozeta, liniile paralele sunt - dupa cum arata Ioana Crisan - simboluri care apar frecvent, putand fi identificate inca din Neolitic. Cercetatoarea demonstreaza ca aceste elemente nu sunt doar motive decorative, ci, in traditia populara, reprezinta expresii aluzive la ideile religioase, la codurile asociate cu puterile magice, cu divinitatea si epifaniile ei. In lumea satului romanesc, simbolurile geometrice sunt transmise de la mama la fiica, insasi Ioana Crisan invatandu-le de la mama ei.

Miracolul de la Vlasac

In anul 1970, trei kilometri mai jos de Lepenski Vir, echipa condusa de academicianul Srejovic a descoperit localitatea Vlasac. Pe baza analizelor facute, s-a ajuns la concluzia ca Vlasac este mai vechi decat Lepenski Vir, insa ambele localitati apartin aceleiasi culturi. Arheologii nu au avut ragaz pentru un studiu aprofundat. Un an mai tarziu, noul avea sa inghita vechiul, situl arheologic fiind acoperit de Dunarea imblanzita de constructorii hidrocentralei. Dar cand adevarul trebuie sa iasa la suprafata, se petrec miracole.

Viata de zi cu zi la Lepenski Vir in viziunea artistului maltez Giovanni Caselli

In mod cu totul neasteptat, in 2002, a scazut nivelul Dunarii. In contextul creat, pescarul Momcilo Djordjevic din Donji Milanovac a gasit obiecte foarte importante la Vlasac. Unul dintre acestea era un jertfelnic. Studiindu-l, directorul muzeului din Majdanpek, Paun Es. Durlic, si-a exprimat convingerea ca pe jertfelnic pot fi identificate simboluri care, aproape neschimbate, au devenit litere in unele scrieri cunoscute. Dragan Jacanovic, arheolog la Muzeul National din Pozarevac, a afirmat ca aceste simboluri reprezinta veriga lipsa, cea care confirma ideea ca aceasta civilizatie a cunoscut scrierea. In opinia arheologului sarb, acesta ar putea fi cel mai vechi mesaj scris din Europa.
Importanta descoperirii de la Vlasac a fost recunoscuta de oamenii de stiinta din strainatate. Harald Harman, unul dintre cei mai mari experti in paleografie din Statele Unite, si-a exprimat satisfactia ca a avut sansa de a vedea o descoperire originala, care demonstreaza ca este vorba de o pre-scriere si, indubitabil, de o descoperire epocala. O parere similara intalnim si la Joan Marler, directorul executiv al Institutului pentru Arheomitologie din Statele Unite, care a spus ca Vlasac poate schimba parerea actuala despre inceputul scrierii. In ceea ce priveste descifrarea mesajelor de la Vlasac, cercetatorii nu au ajuns la un punct comun. Totusi, publicistul si filologul Vida Tomic, a publicat o traducere poetica a unui text gasit pe o piatra de sacrificiu: "Totul se petrece in cicluri si cand termini de baut paharul vietii, te intorci in praf".

In numarul viitor, "O crima, acum 900 de ani"

• Ranko Vucovic

Sfanta paine a vlahilor (II)

12 septembrie 2009 - pomana in timpul vietii (satul Rudna Glava)

Pomana in timpul vietii. Origini geto-dace

Se pare ca viziunea pe care o au vlahii despre viata de apoi isi trage radacinile din conceptia religioasa si practicile cultice daco-getice. Marele istoric grec Herodot confirma la tracii din sudul si nordul Dunarii existenta unor banchete rituale ale asociatiilor secrete ale initiatilor, alesi ai marelui zeu Zamolxis, pe care acesta ii chema la ospetele rituale, atat lor, cat si urmasilor lor asigurandu-li-se nemurirea. "Aceasta credinta intr-o post-existenta in forme materiale analoge vietii terestre - credinta pe care o intalnim si la egipteni, la persi, la celti sau la germani - dovedeste nivelul superior al gandirii religioase a da

ntent(2) / Rectangle(1) / Rectangle 300x250(7) -->

co-getilor", observa Ovidiu Drimba, in "Istoria culturii si civilizatiei".
Un exemplu pastrat pana astazi este obiceiul priveghiului "vesel", ce poate fi intalnit (tot mai rar, ce-i drept) in Maramures si in sudul Dunarii, o prelungire clara a ospatului funerar daco-tracic, insotit de purtarea unor masti comice, dar si de veselie, glume sau bufonerii. In septembrie 2009, intr-o localitate sarbeasca locuita de vlahi, arheologul Paun Es. Durlic a participat la o asemenea pomana vesela facuta inca din timpul vietii.
Ea s-a petrecut in satul Rudna Glava, organizata de Dara si Mihajlo Makulovic. La pomana au cantat trompetisti, a fost bucurie generala si s-a dansat in centrul satului. "Parca nimic nu s-ar fi schimbat din secolul al V-lea i. Hr., cand Herodot ii descria pe tracii care plangeau cand se nastea un copil si se bucurau, dansau si petreceau la moartea cuiva. Prin moarte, omul se elibera de chinurile vietii si ajungea in starea de fericire eterna", scrie Paun Es. Durlic in lucrarea sa.

Raiul din paine

Majoritatea batranilor vlahi, in special cei din zonele muntoase, isi inchipuie raiul ca pe un camp impartit in doua zone. Intr-una, spun acestia, este bezna fara sfarsit, e frig, nu e apa, iar iarba e uscata si neagra. Acolo locuiesc cei care au murit fara lumanare.

Capul pomenii albe

Pentru ca sufletul sa poata trece in campul cu flori (de fapt, florile primite de cel mort la fiecare pomana), trebuie ca inainte de Pasti, in primii trei ani de dupa moarte, sa primeasca pomana alba. Painea de la pomana alba reprezinta raiul: cele sapte bobite din centru simbolizeaza cele sapte zile din saptamana, care, desi sunt intrerupte de moarte, continua in viata de apoi. In jurul celor sapte bobite este cercul solar, care cu lumina sa trezeste natura din somnul iernii.
Nu se stie daca in lumea de dincolo campul este luminat de soare, dar se crede ca si acolo sunt zile si nopti. In cantecele funebre, numite de vlahi petrecaturi, cel care pleaca din lumea aceasta nu trebuie sa urmeze cursul apei, pentru ca apa nu se mai intoarce, ci pe cel al soarelui, pentru ca el renaste in fiecare zi. Totusi, raiul e foarte luminos, pentru ca sunt aprinse multe lumanari, date de cei vii impreuna cu pomana.
In mijlocul campului e un copac imens, de sub care izvoraste un izvor cu apa rece. Aici isi potolesc setea cei adormiti pentru ca, pe lumea cealalta, setea e foarte puternica. Odata cu pomana alba, dintr-un lemn uscat se face o mica pluta pe care se lipeste o lumanare taiata in forma de cruce. Cei care au murit nu pot bea cata apa vor din izvorul de dincolo, ci doar atata cat a plutit pomana (pluta cu lumanare in forma de cruce).
Geografia lumii de apoi, asa cum si-o imagineaza vlahii, prezinta uimitoare asemanari cu cea mesopotamiana, unde paradisul, gradina cu un copac sacru si un izvor, este pazit de Regele-Gradinar, nimeni altul decat Dumnezeu. Alaturi de reprezentarea lumii de dincolo, setea cumplita pe care trebuie sa o indure cei morti este un alt element pe care il regasim, atat la vlahi, cat si la mesopotamieni, semn ca cele doua culturi se inrudesc.

Craciunul - nasterea painii care se jertfeste

La Craciun, femeile vlahe fac o paine speciala, careia ii spun Colacu' lu' Crasun. Din casa traditionala vlaha nu poate lipsi acest colac magic, pentru ca asigura norocul si sanatatea celor din familie, dar si fertilitatea animalelor si rodul pamantului. In aceste zile deosebite, daca vom poposi pe meleagurile vlahilor, ii vom putea auzi urandu-si: "Si na, tot inaince".

Colacu' lu' Crasun

La fel ca si painea euharistica, painea Craciunului se face din graul cel mai curat si din faina cea mai fina. In popor, exista credinta ca in fiecare bob de grau se poate vedea chipul Mantuitorului, care prin nasterea, moartea si invierea sa a eliberat lumea din pacat. Graul reface anual ciclul izbavirii hristice: cazand in pamant, bobul se trezeste la viata, incolteste, iar din el creste spicul plin de boabe noi. In "Colindul rastignirii", pe care il canta romanii nord-dunareni, se spune ca in timpul crucificarii, sangele lui Hristos s-a transformat in vin, carnea in grau, iar sudoarea in mir: "Si unde-mi batea/ In maini si-n picioare/ Cuie si piroane,/ Sange pornea. Si unde cadea,/ Vin ca se facea/ Si se aduna./ Si cand imi facea/ Un brau de macies/ Si cand ma-ncingea,/ Carnea-mi curgea/ Si unde-mi cadea,/ Sfant grau se facea, / Crestinii veneau/ Si se hraneau./ Cununa de spini/ Si-n cap mi-o punea, / Sudoare-mi curgea/ Si unde-mi cadea,/ Sfant mir se facea,/ Crestinii veneau/ Si se miruiau".
In sarbatoarea Craciunului si in drumul ritual al bobului de grau prin paine, pana la cer, se impletesc doua credinte: crestinismul si cultul precrestin al soarelui. Constient ca viata depinde de soare, omul preistoric vedea apocalipsa in solstitiul de iarna, ingrozit fiind ca soarele va muri. Dupa aceea, insa, ziua crestea, iar bucuria luminii invingea intunericul.
Pe vasele descoperite in mormintele de la Vucedol, localitate situata pe malul croat al Dunarii, profesorul Aleksandar Durman a descifrat mesaje care se refera la convingerea celor de atunci ca mortii se pot intoarce, precum soarele sau stelele cazatoare, care revin pe cer, dupa ce au disparut o vreme si au stat in apele intunecate aflate dincolo de linia orizontului.

Model de paine neolitica

Datorita naturii sale sincretice, Craciunul este considerat si astazi sarbatoare a celor adormiti: cum soarele moare si renaste (apune si rasare), asa si omul poate sa plece si sa se intoarca. Vlahii isi exprima aceasta credinta prin paine. Astfel, toate ornamentele care apar pe Colacu' lu' Crasun se regasesc pe painea data de sufletul mortilor. "Aceste ritualuri ale painii", observa profesorul Milan Vukomanovic, de la Facultatea de Sociologie din Belgrad, "exprima un simbolism antropomorf, facand trimitere, in acelasi timp, la cultul stramosilor si la credintele similare referitoare la legatura dintre lumea de aici si cea de dincolo, ordinea naturala si supranaturala a lucrurilor, care influenteaza viata de zi cu zi, la ciclul anual si calendarul activitatilor agricole". Specialist in sociologia religiilor, profesorului Vukomanovic i se pare interesant ca "desi vlahii sunt crestini, biserica a jucat un rol foarte mic in ceea ce priveste traditia lor referitoare la viata de dupa moarte. Vechiul strat precrestin al unui sistem magico-religios a acceptat doar partial noua religie crestina si a transformat-o substantial, privilegiind miturile si ritualurile arhaice".

Pluta cu lumanare in forma de cruce

In Banatul sarbesc, la Voivodina (localitatea Kremenjak, langa Vrsac) s-a descoperit un obiect arheologic original numit painea de lut. Dupa parerea arheologilor, aceasta reprezinta un model de paine neolitica, apartinand culturii Vinca. In prezent, obiectul este expus la Muzeul Voievodinei din Novi Sad. Comparand aceasta paine cu Colacu' lu' Crasun, Paun Es. Durlic constata ca, "in ceea ce priveste simbolurile, singura diferenta consta in transformarea romburilor in cruce dubla. Se presupune, de asemenea, ca romburile (de pe painea neolitica) ar proveni din svastica". De asemenea, pe Colacu' lu' Crasun, spirala de pe mijloc, din partea dreapta, are sapte crestaturi facute in coca. Sunt astfel reprezentate cele sapte zile ale saptamanii, guvernate de cele sapte corpuri ceresti cunoscute in lumea veche: luni (ziua Lunii), marti (ziua lui Marte), miercuri (ziua lui Mercur), joi (ziua lui Jupiter), vineri (ziua Venerei), sambata (ziua lui Saturn), duminica (ziua Soarelui).

Pomana vlahilor de vest (localitatile Zvizd, Stig, Branicevo, Mlava, Resava, Morava, Zitkovica) are forma de cupa si se numeste camara. Caracteristica acesteia este numarul mare de paini. Pomana din aceasta imagine are 2622 de paini. Este vorba aici de cuminda, pomana bogata pe care o dau vlahii in timpul vietii. In numele acestei pomeni este pastrata si denumirea originala latina pentru pomana: comendare, romaneste comanda

Imagine a lumii, asa cum este ea impartita in trei straturi (lumea de jos, lumea aceasta si lumea de sus), Colacu' lu' Crasun reflecta si divizarea pe orizontala, in doua parti (aici si dincolo). Cand aici rasare soarele, dincolo se intuneca si mortii se pregatesc sa doarma. Cei de dincolo se trezesc cand la noi ziua porneste inapoi. Din aceasta cauza, pomana nu se da niciodata dimineata, pentru ca mortii dorm si nu pot fi prezenti.
La vlahi, doar femeile cunosc taina painii sfinte si rostul ei, legat de cultul mortilor. Pomana are reguli stricte care, daca sunt incalcate, nu mai poate fi trecuta granita dintre cele doua lumi. Din acest motiv, cel care incearca sa le impiedice pe femei sa-si duca secretul mai departe, asa cum l-au invatat de la mamele si bunicile lor, este marginalizat de comunitate, fiind considerat pacatos.
O mare confuzie in perpetuarea acestui mesaj sfant o creeaza brutarii, care in ultima vreme au preluat de la femeile in varsta pregatirea pomenii. Simplificand procesul tehnologic al prepararii painii, ei elimina o parte din simbolurile arhaice.

PAUN ES. DURLIC
etnolog, director al muzeului din Majdanpek

- Sunteti etnolog, v-ati dedicat peste 25 de ani cercetarii pe teren, dar aveti solide cunostinte de arheologie. Cum v-ati apropiat de acest domeniu?

- Inainte de etnologie, arheologia preistorica (in special arheometalurgia si neoliticul) a fost prima mea dragoste. M-am nascut la Rudna Glava, satul unde a fost descoperita si cercetata cea mai veche mina din Europa si care apartine culturii Vinca. In linie dreapta, Vinca se afla la o distanta de aproximativ 10 kilometri fata de Portile de Fier si de Lepenski Vir. La numai cativa ani dupa inceperea sapaturilor de la Rudna Glava, echipa de arheologi m-a luat in mijlocul ei. Dragostea pentru aceasta stiinta dureaza pana astazi.

- Marija Gimbutas, mare arheolog si profesor la Universitatea Harvard din SUA, a fost primul sustinator al ideii ca semnele descoperite in localitatile sud si nord dunarene reprezinta cea mai veche scriere din lume. Cand si cum v-a venit ideea de a compara scrierea sistematizata de Marija Gimbutas cu semnele de pe painea vlahilor?

- Revelatia s-a produs in momentul cand am cercetat jertfelnicele de la Vlasac. Contempland semnele de pe ele, am inteles ca am in fata mea cel mai vechi mesaj scris de pe planeta. Un mesaj adresat zeilor, cei care garantau viata si in lumea de dincolo. Acelasi mesaj pe care il gasim si in ritualurile geto-dacilor si care explica importanta si permanentizarea cultului mortilor in sudul si nordul Dunarii. Fiecare paine rituala reprezinta un "cuvant" al limbajului sfant prin care omul se adreseaza zeilor, cu convingerea ferma ca numai prin aceasta comunicare poate obtine viata vesnica.

- Cum explicati faptul ca femeile sunt pastratoarele acestei vechi scrieri?

Paun Es. Durlic in timpul cercetarii pe teren

- In traditiile vlahilor legate de cultul mortilor, femeile implinesc viata rituala, din care barbatii sunt exclusi. In acest sens, comunitatea vlaha din Serbia de rasarit inca traieste in matriarhat. Barbatii sunt receptivi la schimbarile care vin prin influenta factorilor externi. Ei ies din cercul familiei si merg in lumea externa (armata, razboi, scoala, comert, vanatoare, munca pamantului, activitati politice), unde se intalnesc cu noul si il introduc in viata familiei, dar nu si in viata rituala, pentru ca viata rituala e inchisa pentru ei. Pe de alta parte, femeile se introduc in acest ritual de timpuriu, de la sapte-noua ani, si raman pana la varsta batranetii profunde, practic, pana la sfarsit, pentru ca si in ultimele clipe ale vietii, ele dirijeaza cum trebuie implinite ritualurile din ciclul mortii, in care painea sfanta si pomana au locul central. Iar pentru ca totul sa decurga fara gres, cele mai inteligente femei din familie decid felul in care arata painile, denumirile, numarul si functia lor, straduindu-se sa pastreze ce au invatat de la bunicile lor si sa transmita mai departe mostenirea ritualica.

- Painea "scrisa" a vlahilor va avea doar un rol decorativ in viitor sau isi va pastra functia sacrala?

- Pe baza tuturor observatiilor facute pe teren in ultimii 25 de ani, sunt sigur ca painea sfanta va supravietui, insa se va micsora considerabil numarul femeilor care stiu sa "citeasca". Exista deja zone in care painile rituale aproape au disparut sau unde au devenit un simplu element decorativ. Din fericire, sunt zone (ca de pilda, Gornji Porec, Gornji Pek, Homolje, Srednje si Donje Crnorecje) unde mesajul painii sfinte a vlahilor va fi pastrat multa vreme de acum inainte.

Foto: PAUN ES. DURLIC

• Ranko Vucovic

Sfanta paine a vlahilor

Colaci rituali din Transilvania. Poarta simboluri crestine, imprimate cu pecetarul

Pentru vlahii din Serbia, painea nu este doar hrana sau pomana data pentru sufletele celor raposati, ci si un "document" de valoare istorica inestimabila. In sudul Dunarii, painea rituala a vlahilor poarta pe ea semne asemanatoare cu cele de pe tablitele de la Tartaria, Vinca sau Lepenski Vir. Colacii ce se impart la parastase si la sarbatorile mortilor nu au insemne crestine, ci simbolurile celei mai vechi scrieri de pe pamant

Cea mai veche scriere din lume, pastrata in painea vlahilor

Marija Gimbutas, celebru arheolog si profesor la Universitatea Harvard din SUA, a fost primul aparator al ideii ca semnele incizate pe tablitele de lut descoperite in nordul Dunarii, la Tartaria, si in sudul Dunarii, la Vinca (Lepenski Vir), reprezinta cea mai veche scriere din lume. Semne despre care se credea ca ar avea origini in Mesopotamia s-au dovedit a fi mult mai vechi si apartinand Europei. "Romania", sustine cercetatoarea americana in lucrarea "Civilizatie si cultura", "este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate c

ulturala cuprinsa intre 6500-3500 i. Hr. [...] A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana o precede cu cateva milenii pe cea sumeriana. [...] A fost o perioada de reala armonie, in deplin acord cu energiile creatoare ale naturii. [...] Trebuie ca de acum incolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe, ca pe o parte a istoriei noastre". Cativa ani mai tarziu, o noua descoperire avea sa faca senzatie in lumea pasionatilor de istorie: sarbul Paun Es. Durlic, etnolog si director al muzeului din Majdanpek, o localitate aflata in sudul Portilor de Fier, lansa ipoteza indrazneata ca o parte din semnele scrierii sistematizate de arheologul Marija Gimbutas se regasesc pe painea rituala a vlahilor din Serbia (colacii nostri, din nordul Dunarii) preparata la parastase si la sarbatorile mortilor.
Comparate intre ele, semnele de pe tablitele de la Tartaria si Vinca sunt aceleasi cu cele de pe painile rituale ale vlahilor. Este incontestabil, afirma Paun Es. Durlic, in lucrarea sa, "Limba sfanta a painii vlahilor", ca spirala, crucea Sfantului Andrei, crucea, luna noua, soarele sau svastica se regasesc atat pe tablite cat si in decoratia painilor. Ele sunt prezente, de altfel, in tot spatiul carpato-danubian, semne similare existand, de pilda, si pe inscriptia dacica prezentata de Vasile Lovinescu in lucrarea sa, "Dacia Hiperboreana".

Svastica - lumina tainica a eternitatii

Dintre semnele sistematizate de Marija Gimbutas, cercetatorul sarb Paun Es. Durlic a identificat circa 40 de ideograme, prezente si pe painile rituale ale vlahilor. Iar intre toate, cel mai mult l-a impresionat svastica.

Simbolurile marcate in tabel si copiate sub chenar au fost descoperite de cercetatorul Paun Es. Durlic, pe painile rituale ale vlahilor

"Svastica ocupa locul central printre simbolurile tanatice ale vlahilor", spune el. Exista o literatura bogata despre svastica, pentru ca reprezinta unul dintre cele mai vechi simboluri, care il urmareste pe om pe intreaga planeta, timp de mai bine de douazeci de milenii. Cu toate acestea, stiinta nu pomeneste nimic despre existenta ei in cultul mortilor la vlahi. Aici, nu numai ca este simbolul principal, dar este urmata de un sir de alte simboluri independente, care provin tot din ea. Faptul ca o parte dintre aceste simboluri apar separate, chiar din cultura Vinca, dovedeste ca desprinderea din svastica s-a petrecut cu mult inaintea perioadei respective. Cred, in acelasi timp, ca materialele etnografice din painea vlahilor vor anula, in final, iluzia ca svastica ar fi venit de la est! La romanii de pe ambele maluri ale Dunarii, svastica apare, in decursul timpului, atat in cimitire si biserici, cat si pe pergamente voievodale sau pe broderii nationale, insa prezinta o serie de variatii, care au fost observate si inregistrate de Vasile Lovinescu.
In "Dacia preistorica", marele istoric Nicolae Densusianu aminteste si el, alaturi de cerc sau discul soarelui, de crucea Sfantului Andrei, "semnul misterios, insa favorabil, al svasticei". Considerandu-l simbol al divinitatii supreme a pelasgilor, al lui Jupiter Tonans, "reprezentand fulgerul sau peste tot lumina, viata, sanatatea si averea", semnul svasticii este identificat de Nicolae Densusianu si pe cusaturile romancelor din Transilvania. Desi a fost abuziv folosita in scopuri politice, in lumea satului autentic, svastica si-a pastrat aureolarea sacra. Pe aceasta tema, exista chiar si o anecdota, povestita de Vasile Lovinescu in "Dacia hiperboreana": "Un adversar al national-socialistilor romani voia sa-l convinga pe un taran batran ca svastica este un semn strain, importat". "Ba nu", raspunde omul nostru, "il avem de pe vremea uriasilor".
Numita si Lusafur (in romana, Luceafar), svastica reprezinta grafic planeta Venus, simbolul principal in cultul mortilor la vlahi, "lumina personala" pe care cel mort o poarta in mana cand trece prin regatul intunericului si merge dincolo. Astfel, vlahul trecut in dimensiunea eterna se afla sub protectia svasticii.

Muosul - pastrator al legaturii dintre geto-daci si vlahi

Cand firul vietii se rupe, iar vlahul trebuie sa paseasca in lumea cealalta, cei ramasi pe pamant fac o paine careia ii spun Muos. Denumirea muosi se refera la strabuni, acestia fiind rugati sa vina la pomana, sa petreaca si sa-l ajute pe cel care tocmai a murit sa se descurce in lumea de dincolo.

-pic-inner" style="margin-top: 0px; margin-right: 0px; margin-bottom: 15px; margin-left: 0px; padding-top: 10px; padding-right: 15px; padding-bottom: 10px; padding-left: 15px; border-top-width: 1px; border-right-width: 0px; border-bottom-width: 1px; border-left-width: 1px; border-top-style: solid; border-right-style: solid; border-bottom-style: solid; border-left-style: solid; border-top-color: rgb(232, 238, 244); border-right-color: rgb(232, 238, 244); border-bottom-color: rgb(232, 238, 244); border-left-color: rgb(232, 238, 244); position: relative; background-color: rgb(252, 253, 253); ">

Muos impartit la pomana (Leskovo, langa Majdanpek). Foto: Paun Es. Durlic

La nordul Dunarii, principalele sarbatori ce le sunt consacrate stramosilor morti, precum si pomenile facute pentru ei, se numesc mosi. Desi Biserica Ortodoxa nu recunoaste decat Mosii de vara (din sambata Rusaliilor) si Mosii de iarna (din sambata dinaintea Duminicii lasatului de sec de carne), totusi, in "Trilogia vietii", marele folclorist Simion Florea Marian mentioneaza ca "pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Pornind de la intelesul originar de "batran, om in varsta", termenul de mos este utilizat pe o arie destul de larga, nu doar pentru zilele mortilor, ci reprezinta numele popular al unor sfinti crestini sarbatoriti iarna: Mos Craciun, Mos Nicolae, Mos Andrei.
Provenind din substratul geto-trac al limbii romane, cuvantul mos, cu derivatul sau moasa, este, remarca DAN OLTEAN in cartea sa "Religia dacilor", "cel mai semnificativ termen pastrat de limba romana din vocabularul magico-religios al dacilor". In acelasi timp, Paun Es. Durlic considera ca mos, unul dintre putinele cuvinte dacice care au supravietuit romanizarii, se regaseste in numele celui mai mare zeu al dacilor, Zalmoxis (Zalmas

Arpiuara

Pe painea rituala numita Muos, impartita in sudul Dunarii, se afla doua simboluri stravechi, realizate din aluat: svastica (Lusafur) si crucea cu luna noua. Crucea cu cele patru semilune (prezenta si pe unele cruci vechi, de piatra, din cimitirele romanesti) il reprezinta pe cel care a murit, iar svastica sta pe pieptul lui pentru a-l invia pe lumea cealalta.
In cultura vlahilor (ca si in alte culturi arhaice), numarul 4 simbolizeaza zeul suprem. Coreland cu etimologia cuvantului muos (legat de substratul dacic si regasit de oamenii de stiinta in baza numelui zeului Zamolxe), este posibil ca in aceasta paine sa fie pastrata ipostaza Marelui Zeu, care, se pare, avea natura duala: solara si htoniana. Natura htoniana a lui Zamolxe reiese si din etimologia sustinuta de Ovidiu Drimba: in limba traca, cuvantul zamol inseamna pamant. Izvor al vietii, zeu al vegetatiei si al reinvierii naturii, Zamolxe era patron al roadelor pamantului (deci al graului si, implicit, al painii), insa domnea si asupra imparatiei mortilor.

Chiaia Raiului

Cheia raiului. Vlahii considera "aluvatu', jucaria babilor" pentru ca in mainile acestora, painea capata cele mai neobisnuite forme. Foto: Paun Es. Durlic

Revenind la painea numita Muos, pe care vlahii o fac pentru a-i chema pe strabunii adormiti la masa celui plecat de curand, Paun Es. Durlic observa ca svastica ocupa locul central pe aceasta paine si, pe langa rolul de calauza si lumina pentru cel care a murit, are rolul de paznic al cheilor si portilor de la lumea cealalta. Svastica este si judecator in lumea mortilor pentru ca, dupa credintele vlahilor, ea hotaraste daca cel mort merge in rai sau in iad.
Se crede ca cel care a murit fara lumanare nu poate deschide usa raiului fara cheia pe care o primeste la pomana. Secretul facerii painii este transmis din generatie in generatie, iar batranele respecta cu sfintenie traditia preluata de la mamele lor. Asa se explica de ce Chiaia Raiului (Cheia Raiului) seamana cu vechile chei de la portile de lemn ale caselor de munte. Vechimea obiceiului de a face pentru cel mort fara lumina o astfel de cheie, care sa-i asigure accesul la rai, se regaseste si in folclorul vlahilor sud-dunareni: "La rai, suflete, la rai,/ Baga sama cui mi-o dai,/ Ca la poarta raiului/ Sede floarea-soarelui/ si mirosul florilor!" - obisnuiesc sa-i cante batranele vlahe dalbului calator.
La fel de importanta pentru a proba vechimea acestei paini este si partea de jos a cheii, care are forma elipsoidala si este impartita in sapte zone: trimitere clara la cele sapte ceruri din credinta romaneasca. Sub forma de pasare, sufletul are de trecut prin sapte ceruri, care sunt tot mai greu de strapuns, si are de platit vama, la poarta fiecarui cer.

Painea Sapce coturi. Foto: Paun Es. Durlic

Desi nu exista nici o mentiune scrisa referitoare la cele sapte regiuni ceresti, totusi, Dan Oltean (Religia dacilor) deduce pe baza descoperirilor din incinta sacra a Sarmizegetusei, unde exista sapte sanctuare si un altar, precum si semicalotele din calcar, ce au pe suprafata lor sculptate orbitele celor sapte planete si pasarea sufletului, ca si dacii au avut, la fel ca si tracii sudici, grecii sau romanii, o conceptie similara asupra constructiei Universului.
Cifra a cosmosului si a totalitatii, sapte apare frecvent in painile rituale ale vlahilor din sudul Dunarii. Astfel, pe painea Sapce coturi (Sapte coturi), se pot vedea sapte bucati de svastica. In forma de S, acestea sunt legate intr-un cerc inchis, reprezentand toporafia lumii de apoi, despre care se crede ca ar fi heptagonala. Painea Sapce coturi se da paznicului raiului, cu rugamintea de a-l cauta pe cel adormit in cele sapte colturi ale lumii de apoi, sa-l scoata de acolo si sa-l lase sa vina acasa, la pomana.

Aripi de paine pentru lumea de apoi

Ordinea painilor la pomana intinsa care se intalneste la vlahii de est.

Jumatatea de svastica se intalneste si in painea numita Arpiuara (Aripioara), unde ocupa locul central. In unele zone locuite de vlahi, exista si astazi credinta (care se pare ca a fost general raspandita), ca cel care moare pleaca pe lumea cealalta ca Zburator. "Al muort sa fase injir si zbuara!" - consemneaza in cartea sa Paun Es. Durlic. Pentru ca cel care paraseste aceasta lume sa poata zbura, nu i se acopera talpile. Sufletul, prefacut in pasare, se va odihni in pomul fructifer pe care rudele il vor planta la capul mormantului.
La vlahii estici (zona Vinca), pomana, care se aranjeaza pe o masa, in forma de om, fiind dublul celui mort, nu se inchide la picioare, pentru ca sa poata, si ea, merge. O asteapta drum lung, pana va ajunge la cel care a murit.

Ospatul nemuririi

Voinisesc

In painea numita Voinisesc, svastica, ale carei patru elemente reprezinta cele patru pozitii anuale ale constelatiei Ursa minor, asa cum a fost ea vazuta, dupa teoria polara, de vechii indo-arieni, are inca un brat. Batranele de la Crna Reka cred ca svastica se preschimba si capata atribute barbatesti si un nou rol. Nu e lumina, nici ghid, nici cheie, ci paznic al mesei celui plecat. Spre deosebire de pomana care se imparte cu vecinii si cu familia celui mort, pomana de pe "masa" se pune intr-un loc diferit (intr-o alta camera) si este dedicata exclusiv celui care a murit.

Masa de pomana in forma de trunchi omenesc

In lucrarea sa, "Limba sfanta a painii vlahilor", Paun Es. Durlic observa ca aceasta pomana arata "ca o sfanta masa la care sta cel care a murit de parca, chiar in acest moment, ar fi incoronat ca rege sau zeu, pregatit fiind sa-si primeasca oaspetii din cealalta lume, care sunt importanti pentru noul sau statut". Luminat cu lumina svasticii triple si insotit de aceste fiinte vesnice, cel mort vede implinindu-se cel mai vechi vis pe care il are omul de cand este pe pamant, acela de a fi nemuritor si de a trai etern in rai. Dupa invatatura batranilor vlahi, drumul spre nemurire il poate afla oricine. Cu o conditie: sa cunoasca magia painii si limba sfanta a simbolurilor ei.

Continuare in numarul viitor

• Ranko Vucovic